Șerban Nicolae

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Am ascultat cu foarte multă atenție punctul de vedere exprimat de Guvern și punctele de vedere exprimate de colegii senatori.

Ca unul care a fost ministru pentru Relația cu Parlamentul, îmi doresc din tot sufletul ca doamna secretar de stat să nu creadă în punctul de vedere pe care a fost nevoită să-l citească, pentru că există o fractură logică în această opinie pe care, din nefericire, o împărtășesc și alții, opinia mea – dacă greșesc, mea culpa– _,_ și anume aceea că nu e bine să limităm libertatea de exprimare, că nu e bine s-o sancționăm, dar, pe de altă parte, ni se aduce argumentul că ea este sancționabilă civil și, eventual, administrativ. Ori e, ori nu e sancționabilă insulta? Ori e, ori nu e sancționabilă calomnia? Sunt fapte antisociale sau sunt fapte suportabile într-un regim civilizat? Că, de fapt, de aici pornim.

Îmi pare rău că un coleg avocat cu mult mai multă experiență decât mine – și o recunosc, și o respect – spune că-n civil putem să facem proba verității cât vrem.

Stimate coleg,

Cu tot respectul, proba verității era nu întâmplător introdusă în Codul penal. După 205, 206 – știți foarte bine –, era articolul 207, care, spre deosebire de civil, unde partea își face probe și unde apărarea slabă sau greșită poate duce la un rezultat nefavorabil, în materie penală, proba verității îl obliga pe cel care a rostit o calomnie, cel care a expus – că așa spunea legea – oprobriului public – unei răspunderi civile, penale sau administrative – să facă proba verității, să facă proba realității a ceea ce a afirmat și a expus cu privire la o altă persoană, tocmai pentru că în materie penală se poate impune așa ceva.

E adevărat, poate Vintilă Dongoroz, cel sub coordonarea căruia s-au elaborat codurile, penal și de procedură penală, la sfârșitul anilor ’60, nu se ridica la nivelul de pregătire profesională al Alinei Bica, al lui Cătălin Predoiu, al lui Emil Boc și al altor corifei ai științei dreptului din România, dar vă reamintesc că Vintilă Dongoroz nu era un comunist. Tot Vintilă Dongoroz a elaborat, sub coordonarea sa, și Codul penal „Carol”, la sfârșitul anilor ’30, Carol al II-lea – monarhie, rege și așa mai departe –, când totul era perfect în România.

De aceea, eu v-aș ruga ca, separând planurile, scăpând de această obsesie de imagine de a vorbi de libertatea de exprimare și urmărind și textul constituțional care spune că „libera exprimare nu poate aduce atingere onoarei, demnității” și textul curge în continuare..., deci nu poate. Asta înseamnă că ea este inacceptabilă în societatea civilizată din zilele noastre și este sancționabilă din acest punct de vedere, că la o formă de sancțiune, în aceste condiții, trebuie să ne gândim.

Știți foarte bine, nici nu e cazul să reiau „Aria calomniei” din „Bărbierul din Sevilla”, în care se spune: „Calomniați, calomniați, întotdeauna va rămâne ceva”. Iar Beaumarchais se inspira din Francis Bacon, care făcea o lucrare exact legată de demnitate și de societate și în care spunea exact aceleași cuvinte, că, atunci când calomniezi și, mai ales, când o faci repetat, în lipsa unei sancțiuni, în lipsa unei protecții legislative pentru cel care abuzează de asemenea chestiune, ceva va rămâne.