Antoneta Ioniță

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Insulinodependența _versus_ ministero-indiferența”.

Diabetul de tip I, adică insulino-dependent, pare o noțiune arhicunoscută în lumea medicală, întrucât în România această boală apare din ce în ce mai des și din ce în ce mai devreme. Au fost diagnosticați cu diabet bebeluși de numai câteva luni, iar odată cu acest diagnostic se schimbă întregul univers al pacientului și al familiei sale. Fiecare zi, fiecare oră devin o luptă pentru a pune în acord glicemiile cu numărul de carbohidrați consumați și cu insulina pe care bolnavul este obligat să și-o injecteze. Este o luptă pe care o vor purta toată viața, pentru că diabetul de tip I nu se vindecă.

Am urmărit reportaje despre acest subiect, am citit materiale despre drama pacienților insulino-dependenți, am cunoscut oameni care suferă de această formă de diabet. În fiecare zi sunt obligatorii înțepături pentru a verifica nivelul glicemiei, cea care arată dacă este nevoie de insulina fără de care nu poți trăi.

Bolnavii de diabet de tip I au nevoie de ace, de testere pentru diabet și de diferite tipuri de insulină, pentru a lupta cu o boală care nu se vede, dar care în timp îi poate ucide. Au nevoie de injecții cu glucagon, pentru situația în care apare starea de inconștiență generată de coma diabetică, doar că acest medicament sau altul similar nu se găsește în România. Pacienții sunt obligați să-l cumpere din țări precum Ungaria, Bulgaria, Austria, la prețuri ce variază în jurul sumei de 25 de euro, devenind, din nevoia de supraviețuire, un fel de mici importatori de medicamente.

Diabetul de tip I face ravagii în rândul copiilor. Netratată corespunzător, boala avansează rapid și generează complicații care duc la orbire, insuficiență renală sau amputarea membrelor superioare sau inferioare.

Acești copii au dreptul la o viață normală, singura condiție fiind aceea ca statul să înțeleagă că e mult mai ieftină prevenția decât tratarea complicațiilor.

Am văzut de curând un purtător de cuvânt de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate care încerca să justifice lipsa acelor și a testerelor pentru diabet prin bugetul insuficient. Acel domn vorbea, din biroul său frumos mobilat, despre drama copiilor bolnavi de diabet, cu detașarea omului pentru care pacienții devin niște simple cifre, iar durerea se poate cuantifica în statistici seci. Cerea înțelegere și făcea apel la rațiune când vorbea despre bugetul Casei, uitând că fostul șef de la CNAS a fost arestat de curând, într-un amplu dosar de corupție instrumentat de DNA.

În România zilelor noastre, copiii se chinuiesc cu o boală care în alte țări din Europa este abordată cu totul diferit. Acele, testerele sau insulina nu mai reprezintă o problemă. În plus, se oferă gratuit senzori de testare a glicemiei, o tehnologie nouă, prin care pacientul nu trebuie să se mai înțepe, ci poate să verifice în timp real glicemia, direct de pe telefonul mobil. Acești senzori se pot procura și în țara noastră, cu prețul de 1.000 de euro, plus consumabilele, în valoare de 200 de euro, lunar. Bani prea mulți pentru o mare parte dintre familiile ce trăiesc drama diabetului de tip I.