Florea Voinea

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Titlul declarației politice de astăzi – „ _Habita ad populum_ ”. „Nimic nu este mai dezonorant decât să te cerți cu cineva cu care ai fost în bune relații”, a spus premonitoriu Cicero, cu mai bine de două milenii în urmă, fără să fi avut șansa de a

urmări evoluția vieții politice a zilelor noastre din spațiul danubiano-pontic.

Istoria liberală postdecembristă, cel puțin, a demonstrat faptul că aceștia au descoperit o anumită voluptate în a-și denigra, cu perversitate, partenerii, atât în timpul uniunii consensuale, cât mai ales _post factum_ .

Nu judec nevoia unora de a-și satisface setea de sordid prin exhibiționări publice ale unor frustrări intime de divă insațiabilă, ci rezum doar fapte în succesiune cronologică.

În 1992, PNL trăda CDR-ul împingându-și membrii oportuniști pe liste comune cu oameni din FSN, determinând schimbări majore în această alianță și ajutându-i pe cei din PNȚCD să-și consolideze poziția și să acceadă la guvernare în 1996. Rezultatele se cunosc.

În 2000, PNL se delimitează de Emil Constantinescu, de PNȚCD și de guvernarea dezastruoasă, în care a avut, de altfel, un rol hotărâtor, și sprijină pentru puțină vreme guvernarea PDSR.

În 2004, o fracțiune din PNL negocia cu PSD între tururile la alegerile prezidențiale, dar a contribuit substanțial la constituirea Alianței DA, aducându-l în fruntea statului pe cel care, timp de 10 ani, într-o hăhăială continuă, și-a bătut joc de tot ce au însemnat instituții ale statului și, astfel, România a pierdut ocazia să se poziționeze și să-și consolideze locul în Europa. În 2007, PNL trădează nonșalant PD-ul, deși acesta din urmă era Pygmalion.

În 2014, PNL recidivează și trădează încă o dată. Deja nu mai are importanță pe cine.

Unii ar spune că aceasta este rețeta florentină a succesului. Caterina de Medici susținea că: „Trădarea este abilitatea de a merge în același sens cu evenimentele.”

Eu nu acord beneficiul rafinamentului politic subtil unui partid pentru care _minima moralia_ reprezintă un dicton perimat în fața unor necesități și impulsuri primare ale câtorva exponenți ai formațiunii. Eu spun așa cum a spus Cicero: „A greși este în firea fiecărui om, dar a persevera în greșeală nu este decât în firea unui neghiob.”

„Onoarea este răsplata virtuții”, clama Cicero. Care onoare? Care virtute? Acestea sunt concepte străine de PNL, așa cum a demonstrat de-a lungul timpului, străine sunt chiar și de noul și reinventatul PNL. Întreaga evoluție a acestuia a arătat că platforma sa ideologică se rezumă, în realitate, la oportunism și la avida nevoie de a fi la putere a câtorva privilegiați ai ierarhiei interne.

Ceea ce este cu adevărat regretabil nu este ruperea unor convenții și parafarea altora, ci faptul că victime inocente ale acestui spectacol deșănțat și iresponsabil sunt oamenii acestei țări, electoratul, așa cum clinic și cinic sunt denumiți, uitând că în spatele unei definiții abstracte se află visuri, speranțe și planuri pe care le iau în derâdere tocmai cei aleși să le împlinească.