Biró Rozalia Ibolya

Mulțumesc, domnule președinte.

Titlul declarației politice: „Angajamente internaționale – (semi)implementate”.

Stimați colegi,

## Doamnelor și domnilor,

Săptămâna trecută, subiectul denumirii bilingve a străzilor a ocupat suficient spațiu în mass-media. Tocmai de aceea, doresc azi să amintesc câteva angajamente ale României cu privire la problematica minorităților.

În anul 1995, România a ratificat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, care recomandă statelor semnatare ca: „În ariile locuite în mod tradițional de un număr substanțial de persoane aparținând unei minorități naționale, părțile să depună eforturi, în cadrul sistemului lor legal, (...) pentru expunerea denumirilor locale tradiționale, a denumirilor străzilor și a altor indicații topografice destinate publicului deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicații.”

În 2007, România a ratificat prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, care prevede la lit. g) a art. 10 folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba oficială, a formelor tradiționale și corecte ale toponimiei regionale sau minoritare.

La nivel național, avem Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, care reglementează dreptul de a folosi limba minorităților, precum și de a traduce denumirea localităților acolo unde populația minoritară este în procent mai mare de 20.

Exemple de bună practică putem vedea în Europa: în Anglia, Franța, Germania, Spania, Rusia, Cehia, Estonia. Stimați colegi,

De foarte mult timp s-a discutat în România dreptul de a da sau a schimba numele străzilor. Înainte de anul 1918, în legislația română a fost reglementată doar acordarea sau schimbarea denumirilor de localități și cătune.

După acest an, denumirile ungurești au fost înlocuite cu cele românești, neținând cont de faptul că maghiarii erau majoritari în multe comunități din Transilvania. Noile denumiri de străzi nu au fost simple traduceri ale vechii denumiri, ci denumiri noi, specifice spiritului românesc.

Punctul de pornire trebuie să-l constituie Hotărârile din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, în care se garantau minorităților folosirea limbii materne, folosirea de inscripții bilingve și așa mai departe.

Acest drept de a schimba numele străzilor era în atribuția administrației locale, organul reprezentativ ales al comunității. Prin urmare, prin Legea de organizare a administrației locale din 1929, la punctul 22 art. 104, se trec în competența consiliilor locale denumirile de străzi, lăsându-le astfel libertatea în privința denumirilor bilingve sau trilingve de străzi, adică a folosirii și a altei limbi în afară de cea română în inscripțiile oficiale.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 87/1945, numită Legea privind Statutul juridic al minorităților conlocuitoare, se prevedea în art. 15: „În orașele și comunele rurale unde conform ultimului recensământ cel puțin 30% din totalul locuitorilor este de limbă maternă comună alta decât cea română, și numele străzilor vor trebui să fie indicate și în limba naționalităților respective.”