Stenogramă plen

Stenogramă plen · Senatul · 5 mai 2015 · monitorul.ai

Mulțumesc frumos. Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori,

Cu îngăduința dumneavoastră am să prezint declarația politică cu titlul „Libertatea presei, condiție esențială pentru funcționarea unei societăți democratice”.

Pe data de 3 mai a fost marcată Ziua mondială a libertății presei. Cu acest prilej, aș dori să fac astăzi o declarație politică prin care să subliniez importanța presei libere, pluraliste și independente pentru funcționarea normală a unei societăți democratice.

Concret, libertatea presei poate fi definită drept capacitatea oricărui jurnalist sau entitate media de a obține informații și de a exprima opinii fără ca aceștia să fie îngrădiți de vreo autoritate, fie ea politică, economică sau juridică. Orice jurnalist trebuie să fie lăsat să prezinte informațiile în acord cu deontologia profesională și cu nivelul de interes și de informare pe care îl comportă această informație.

Lupta pentru menținerea libertății presei nu se limitează însă doar la încercarea de a elimina orice restricție care blochează accesul direct al opiniei publice la informații. O presă cu adevărat independentă și liberă înseamnă și combaterea manipulării prin instituțiile mass-media, înseamnă și eliminarea demersurilor corupte și utilizarea „câinelui de pază al democrației” drept armă de atac în lupta politică sau pentru reglarea unor conturi personale. Nu în ultimul rând, înseamnă revenirea la calitatea și valorizarea demersurilor jurnalistice care produc informație utilă. Așa cum recunoaște și Clubul Român de Presă, nu există libertate reală a presei fără valoare editorială susținută prin putere financiară proprie. Tocmai de aceea, cred că este esențială susținerea fără rezerve a jurnalismului de calitate, creativ și de substanță.

Păstrând o postură echidistantă și imparțială, misiunea mass-media este de a ne oferi repere de calitate, în jurul cărora să se dezvolte opinii și raționamente proprii. Trebuie să protejăm această libertate și acest drept cu orice preț, pentru că o presă profesionistă, responsabilă și independentă este esențială pentru funcționarea și dezvoltarea unei democrații sănătoase.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Doina Silistru

#17890

## Mulțumesc, domnule președinte de ședință. Declarația mea de astăzi mi-am intitulat-o „Râde hârb...”. Stimați colegi,

Să luăm aminte cu îngrijorare, ca de fiecare dată de altfel, la postările pe care domnul Traian Băsescu le face pe Facebook, acolo unde, de când și-a pierdut vastele domenii de la Cotroceni, pare să-și fi mutat instituția ex-prezidențială. Iată, aflăm dintr-o postare recentă că „de șase luni, în România, toată lumea descinde”. Și DNA-ul descinde (mai cu seamă printre apropiații Domniei Sale), și DIICOT-ul descinde (culmea ironiei, aici putem invoca un caz de „malpraxis procurăresc”, din moment ce oamenii din fosta echipă a lui Băsescu descind la... oamenii din actuala echipă a lui Băsescu), și Poliția descinde, și ANAF-ul nu are altă treabă și, cât e ziua de lungă, o ține într-o descindere...

Concluzia fostului președinte este implacabilă: „Trebuie să ne dorim o țară în care instituțiile statului să fie în primul rând respectate și mai puțin temute.” Păi, stimați colegi, asta nu vă aduce aminte de cunoscutul proverb „Râde hârb de oală spartă”?! Ce să ne deranjeze mai întâi? Faptul că au loc descinderi, semn că, le place unora sau nu, instituțiile de forță ale statului sunt vii și își fac treaba, faptul că au loc descinderi în anumite zone, la anumiți oameni din anumite echipe ale unor anumiți foști sau actuali, faptul că instituțiile nu ar fi respectate sau faptul că aceleași instituții sunt mai degrabă temute decât respectate? Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri, câtă vreme, ca de obicei, logica ex-prezidențială este una aparte, care nu ține cont de realitățile momentului.

Se plânge domnul Traian Băsescu de faptul că, de șase luni, în România toată lumea descinde: „DNA-ul descinde cu armate de mascați și zeci de cameramani pentru a ridica un «guler alb».” E ca și cum am crede că, peste noapte, procurorii DNA au devenit experți în manipulare mediatică. Nu este cazul: procurorii anticorupție fac și acum ce au fost încurajați să facă nu cu foarte mulți ani în urmă, când domnul, pe atunci președinte, Traian Băsescu aplauda independența justiției în contextul mai larg al României-statde-drept. Sau, brusc, România nu mai este stat de drept? Asta da revelație, câtă vreme lațul invizibil al „temutelor” și nu foarte „respectatelor” instituții ale statului se strânge și...

În esență, reclamă domnul Băsescu, orice descindere are un ingredient nelipsit: cameramanii. DIICOT-ul, Poliția, Jandarmeria, ANAF-ul și chiar miniștrii descind însoțiți de armate de cameramani. Și ce ar vrea domnul Băsescu, descinderi pe șestache? Reprezentanții statului să se furișeze noaptea, când pisicile negre dorm, și să-și facă pe muțește datoria? Mă tem că așa ceva nu mai este posibil, stimați colegi și domnule Traian Băsescu. Pe de altă parte, cred că suntem departe de apocalipsa pe care Domnia Sa o descrie pe același Facebook, prin „instituirea spaimei de descinderile instituțiilor statului”.

Într-o țară normală, cu instituții și oameni normali, numai vinovații ar trebui să se teamă. Ceilalți riscă să împrumute comportamentul sintetizat într-o altă vorbă românească: „Hoțul strigă: hoții.” Mulțumesc.

Biró Rozalia Ibolya

#21290

Mulțumesc, domnule președinte.

Titlul declarației politice: „Angajamente internaționale – (semi)implementate”.

Stimați colegi,

## Doamnelor și domnilor,

Săptămâna trecută, subiectul denumirii bilingve a străzilor a ocupat suficient spațiu în mass-media. Tocmai de aceea, doresc azi să amintesc câteva angajamente ale României cu privire la problematica minorităților.

În anul 1995, România a ratificat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, care recomandă statelor semnatare ca: „În ariile locuite în mod tradițional de un număr substanțial de persoane aparținând unei minorități naționale, părțile să depună eforturi, în cadrul sistemului lor legal, (...) pentru expunerea denumirilor locale tradiționale, a denumirilor străzilor și a altor indicații topografice destinate publicului deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicații.”

În 2007, România a ratificat prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, care prevede la lit. g) a art. 10 folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba oficială, a formelor tradiționale și corecte ale toponimiei regionale sau minoritare.

La nivel național, avem Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, care reglementează dreptul de a folosi limba minorităților, precum și de a traduce denumirea localităților acolo unde populația minoritară este în procent mai mare de 20.

Exemple de bună practică putem vedea în Europa: în Anglia, Franța, Germania, Spania, Rusia, Cehia, Estonia. Stimați colegi,

De foarte mult timp s-a discutat în România dreptul de a da sau a schimba numele străzilor. Înainte de anul 1918, în legislația română a fost reglementată doar acordarea sau schimbarea denumirilor de localități și cătune.

După acest an, denumirile ungurești au fost înlocuite cu cele românești, neținând cont de faptul că maghiarii erau majoritari în multe comunități din Transilvania. Noile denumiri de străzi nu au fost simple traduceri ale vechii denumiri, ci denumiri noi, specifice spiritului românesc.

Punctul de pornire trebuie să-l constituie Hotărârile din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, în care se garantau minorităților folosirea limbii materne, folosirea de inscripții bilingve și așa mai departe.

Acest drept de a schimba numele străzilor era în atribuția administrației locale, organul reprezentativ ales al comunității. Prin urmare, prin Legea de organizare a administrației locale din 1929, la punctul 22 art. 104, se trec în competența consiliilor locale denumirile de străzi, lăsându-le astfel libertatea în privința denumirilor bilingve sau trilingve de străzi, adică a folosirii și a altei limbi în afară de cea română în inscripțiile oficiale.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 87/1945, numită Legea privind Statutul juridic al minorităților conlocuitoare, se prevedea în art. 15: „În orașele și comunele rurale unde conform ultimului recensământ cel puțin 30% din totalul locuitorilor este de limbă maternă comună alta decât cea română, și numele străzilor vor trebui să fie indicate și în limba naționalităților respective.”

Stimați colegi,

Avem angajamente internaționale și reglementări interne în acest sens, pe care nu le putem interpreta după bunul nostru plac. Nu este normal ca într-un stat de drept, în condițiile în care suntem semnatari de 20 de ani ai Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, să ne mai permitem interpretări subiective.

Vă reamintesc, stimați colegi, că România, pe 29 aprilie 1995, a fost primul stat care a ratificat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, la mai puțin de trei luni de la adoptarea sa. Noi, ca autorități, trebuie să întărim în continuare consolidarea sistemului de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale care locuiesc pe teritoriul României, în litera și spiritul legii dintr-un stat de drept.

Vă mulțumesc.

Mihai Niță

#27295

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Titlul declarației este „Presa liberă este expresia democrației”.

Ziua de 3 mai este, din anul 1994, Ziua mondială a libertății presei, zi instituită de Adunarea Generală a ONU la 23 decembrie 1993. Această inițiativă a apărut la Conferința Generală UNESCO și a fost adoptată în rezoluția din 1991 asupra promovării libertății presei în lume, consemnând că „o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a unei societăți democratice”.

Marcarea zilei de 3 mai la nivel mondial are scopul de a contribui la informarea publică asupra atentatelor la libertatea de exprimare. Totodată, sunt comemorate curajul și profesionalismul unor jurnaliști care au fost afectați negativ sau chiar uciși în timpul exercitării profesiei. Potrivit însărcinatului cu afaceri al SUA, Dean Thompson, în anul 2014, cel puțin 60 de jurnaliști au fost omorâți și mulți alții răniți, hărțuiți, arestați sau amenințați.

În țara noastră, Ziua mondială a presei este celebrată începând din anul 2000, la inițiativa unor organizații nonguvernamentale. La nivel de stat, România este angajată în sprijinirea independenței mass-media și condamnă orice formă de abuz îndreptat împotriva jurnaliștilor, indiferent pe care meridian al planetei s-ar petrece. Acest angajament se află în corelație cu art. 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, care precizează că „orice om are dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării”.

În privința respectării angajamentului la care facem trimitere, un studiu al organizației nonguvernamentale _Freedom House_ arată că, în perioada postdecembristă, presa românească se află în stadiul constant de presă parțial liberă. Asta ar însemna, în strictă corelare, că trăim într-o țară parțial democrată. Probabil că n-am reușit să ne desprindem nici acum de proiectul iliescian al democrației „originale”. Singurul an în care s-a constatat că presa noastră a fost realmente liberă este considerat a fi fost anul 1992. În ediția de anul trecut a raportului _Freedom House_ , România este situată pe poziția 84 la nivel global, o poziție similară cu a Republicii Dominicane. Îngrijorător este și faptul că aceeași situație se mai înregistrează în alte 70 de țări.

În ceea ce ne privește, ca parlamentari, suntem direct implicați în mecanismul care asigură _de facto_ libertatea

presei, întrucât orice text de lege formulat ambiguu sau care poate să restrângă în mod deliberat libertatea de exprimare ar pune în pericol unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Atrag atenția asupra acestui subiect, conștient de realitatea nedorită când unii exponenți ai statului român au încercat să submineze libertatea presei prin inițiative care ar fi modificat legislația, respectiv Codul penal.

Evenimentele din 1989 au demonstrat clar că românii nu mai tolerează starea de masă tăcută, obedientă, la care îi supusese un regim discreționar. Presa, chiar dacă uneori devine incomodă pentru demnitari, trebuie să rămână, ca o necesitate absolută, câinele de pază al democrației. Este considerată, pe drept, a patra putere în stat, având rolul să informeze publicul și să prevină derapajele statului de drept.

Presa trebuie să rămână puterea nealterată de vicii, așa cum o vedea și Amy Tan, jurnalista dizidentă care s-a refugiat în Statele Unite pe timpul regimului totalitar din China: „Aceasta e puterea – să ții în mână frica altcuiva și să i-o arăți.” Frica la care se referă dizidenta citată ar trebui să bântuie mintea oricărui individ care înclină să atenteze la drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, pentru o corectă formare a opiniei publice, este la fel de necesar ca activitatea mass-mediei să fie conformă cu normele de etică profesională prevăzute în Codul deontologic al jurnalistului. Sindicatul jurnaliștilor din Uniunea Europeană a elaborat un asemenea cod de norme, de la care nu trebuie admis niciun rabat. În modul acesta, raportul dintre puterile statului va deveni unul echitabil, așa cum se impune în statul de drept, garantul drepturilor și libertăților noastre, ale tuturor.

Vă mulțumesc.

Valer Marian

#31695

Mulțumesc, domnule președinte.

Declarația mea politică de astăzi este intitulată „Dacă procurorul-șef al DNA n-ar fi trecut dreptul constituțional ca vodă prin lobodă”.

Crezându-se mare și tare, după ce a ajuns pe val în ultimele sondaje de opinie și cap de pagină cu articole și interviuri publicate în presa națională și internațională și după ce i-a fost indusă de dincolo și de dincoace de Ocean ideea că ar putea deveni Președintele României, procurorul-șef al DNA, Laura Codruța Kövesi, a venit, înainte și după Duminica Tomii, cu mai multe propuneri-șoc de revizuire a Constituției.

Prima și cea mai clamată propunere privește eliminarea imunității parlamentarilor în fața justiției, urmând ca aceasta să se limiteze strict la declarațiile politice. A doua propunere privește modificarea perioadei de reținere de la 24 de ore la 72 de ore, iar a treia privește scoaterea Ministerului Public, respectiv a parchetelor, de sub autoritatea ministrului justiției. Toate aceste propuneri denotă neștiința sau autismul procurorului-șef al DNA, anterior procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în materie de drept constituțional intern sau comparat.

Propunerea privind prelungirea reținerii preventive la 72 de ore nici nu poate intra în discuție, întrucât vizează o garanție instituită referitor la drepturile și libertățile fundamentale, respectiv cu privire la libertatea individuală prevăzută de art. 23 din Constituția României, iar, conform art. 152 din Legea fundamentală, revizuirea Constituției nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Cu acest argument, propunerea procurorului-șef al DNA a fost retezată, de altfel, a doua zi de către președintele Curții Constituționale, Augustin Zegrean. Probabil că Laura Codruța Kövesi a formulat această propunere stimulată de nostalgiile tatălui său, Ioan Lascu, fost procuror-șef al Parchetului Mediaș în timpul dictaturii comuniste, care a debutat în procuratură în perioada bolșevică de tristă amintire, când durata reținerii preventive depășea 24 de ore.

La fel, nu poate intra în discuție propunerea privind scoaterea parchetelor de sub autoritatea ministrului justiției, întrucât Ministerul Public și procurorii fac parte, conform capitolului VI din Constituție, din autoritatea judecătorească, ale cărei reprezentare și conducere administrativă sunt asigurate de către ministrul justiției. Dacă în acest sens nu agreează sistemul constituțional românesc, procurorul-șef al DNA s-ar putea inspira din sistemul constituțional american, în care ministrul justiției exercită și funcția de procuror general, asigurând reprezentarea și conducerea administrativă atât a judecătorilor, cât și a procurorilor.

Propunerea de eliminare a imunității parlamentare în sensul restrângerii acesteia numai la declarații politice denotă că Laura Codruța Kövesi a fost o studentă mediocră, cum afirmă foști profesori și colegi de-ai săi, și că n-a prea răsfoit cursurile și tratatele de drept constituțional ale eminentului profesor Ion Deleanu, de la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o cu două decenii în urmă. Procurorul-șef al DNA nu a înțeles sau poate nu vrea să înțeleagă litera și spiritul imunității conferite parlamentarilor prin art. 72 din Constituția României și nici nu s-a străduit să aprofundeze dreptul comparat în materie din state ale Uniunii Europene cu democrație mult mai consolidată.

În realitate și în esență, numai art. 72 alin. (1) din Constituția României instituie o imunitate de fond a parlamentarilor, care vizează voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Această imunitate de fond a fost statuată în toate constituțiile României, de la 1866 până în 2003, inclusiv în regimurile de dictatură regală și de dictatură comunistă, și este prevăzută în toate constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene.

În mod pervers, procurorul-șef al DNA vrea să restrângă această imunitate de fond la declarații politice, care, după cum se știe, se fac în plenul celor două Camere ale Parlamentului, într-o secțiune și într-un program orar prestabilite, excluzând astfel imunitatea pentru voturile sau pentru alte opinii politice exprimate.

Eliminarea imunității pentru voturile exprimate de parlamentari în exercitarea mandatului prezintă o periculozitate deosebită, în contextul în care DNA și DIICOT au creat deja un precedent neconstituțional periculos prin solicitarea ridicării imunității parlamentare în cazul senatorului Varujan Vosganian pentru semnarea, în calitate de ministru, a unei hotărâri adoptate de Guvernul României, care constituie un act politico-administrativ.

Pe de altă parte, opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu se reduc la declarații politice înregistrate pe site-urile Camerelor Parlamentului și publicate în Monitorul Oficial, ci acestea pot fi exprimate și în cadrul dezbaterii proiectelor de legi sau hotărâri, moțiunilor simple, moțiunilor de cenzură, angajării răspunderii Guvernului ori în comisii

parlamentare, în interpelări și întrebări. În consecință, trebuie menținut termenul de „opinii politice” din actuala Constituție, pentru că are un înțeles mai larg decât cel de „declarații politice” și previne anumite confuzii.

În ceea ce privește mult discutata și mult disputata imunitate conferită parlamentarilor în cazul percheziției, reținerii și arestării preventive, prin instituirea de către alin. (2) al art. 72 din Constituție a obligativității încuviințării Camerei din care fac parte, majoritatea autorilor consacrați de drept constituțional și de drept procesual penal – și-i amintesc aici pe profesorii Ion Deleanu, Ioan Muraru, Corneliu Turianu, Ion Neagu, Gheorghiță Mateuț – au conchis că este vorba de o imunitate de procedură, de o inviolabilitate, respectiv de o garanție procesuală a libertății individuale a parlamentarului, care are drept scop să prevină urmărirea judiciară, arbitrară sau vexatorie a acestuia, împiedicându-l astfel să-și exercite mandatul încredințat sau constrângându-l astfel să-l exercite într-un anumit mod.

Dacă ar fi avut curiozitatea să răsfoiască legile fundamentale ale României, procurorul-șef al DNA ar fi aflat că imunitatea de fond și imunitatea de procedură au fost prevăzute de toate constituțiile adoptate sau revizuite în istoria statului român modern – 1866, 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991, 2003 –, deci inclusiv de constituțiile adoptate în timpul regimului de dictatură regală, 1938, sau al regimului de dictatură comunistă – 1948, 1952 și 1965.

Mai mult, ar fi observat că până la revizuirea din 2003 imunitatea de procedură a fost mult mai largă în constituțiile precedente, în sensul că era obligatorie încuviințarea Parlamentului și pentru urmărirea penală sau trimiterea în judecată, nu numai pentru reținerea sau arestarea preventivă a parlamentarilor. Cu ocazia revizuirii Constituției, în 2003, imunitatea de procedură a fost restrânsă, art. 72 alin. (2) prevăzând în teza I că deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Or, în aceste condiții, nu se poate vorbi de o blocare a justiției, cum clamează Laura Codruța Kövesi împreună cu mentorii și fanii săi, din moment ce, pe de o parte, parlamentarii pot fi urmăriți și trimiși în judecată fără nicio încuviințare, iar, pe de altă parte, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, nicidecum și prin procurori.

Iar dacă ar fi avut curiozitatea să răsfoiască și constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, procurorul-șef al DNA ar fi aflat că în toate acestea este prevăzută imunitatea de fond pentru voturi și opinii politice, iar inviolabilitatea sau imunitatea de procedură este reglementată în majoritatea acestora. Ba chiar ar fi avut surpriza să constate că legile fundamentale ale unor state cu democrație mai consolidată prevăd un regim mai extins în privința imunității de procedură decât Constituția României.

Astfel, potrivit art. 46 alin. (2) și (3) din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, încuviințarea Bundestagului este necesară nu numai pentru arestarea sau orice îngrădire a libertății personale a unui deputat, ci și pentru tragerea la răspundere și pentru pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat. Iar art. 5 din Constituția Federală a Austriei prevede obligativitatea încuviințării punerii sub acuzare penală sau administrativă a unui parlamentar. Constituția Franței prevede, în art. 26, că parlamentarii pot cere suspendarea măsurilor judiciare luate contra lor pe durata sesiunii parlamentare. În fine, dacă Laura Codruța Kövesi l-ar fi urmărit sau citit cu atenție pe profesorul său de drept constituțional de la Facultatea de Drept, ar fi aflat și ar fi trebuit să înțeleagă opinia constantă a eminentului constituționalist Ion Deleanu că „inviolabilitatea nu este un privilegiu, inadmisibil de altfel, ci o procedură specială și limitată de protecție a parlamentarului”. O procedură specială care se aplică, de altfel, și în cazul judecătorilor și procurorilor, prin instituirea, de către art. 42 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a obligativității încuviințării de către secțiile pentru judecători sau pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii a percheziției, reținerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu în cazul acestora. N-am auzit-o niciodată pe Laura Codruța Kövesi ori pe mentorii și fanii săi să spună că și această încuviințare, prevăzută de o lege organică, nu de Legea fundamentală, constituie un privilegiu care blochează justiția și să propună eliminarea ei.

Iar dacă tot vorbim de privilegii, poate că ar fi cazul ca Parlamentul să repună în discuție inamovibilitatea judecătorilor, autonomia procurorilor, lipsa răspunderii materiale a magistraților, salariile, pensiile și alte facilități acordate acestora. Spun aceasta în calitate de senator și de fost procuror, care sunt de acord, în principiu, cu regândirea imunității parlamentare în sens procedural. Dar deocamdată putem discuta doar pe datele dreptului național și ale dreptului european în vigoare.

Vă mulțumesc.

Haralambie Vochițoiu

#42858

Declarația politică se intitulează „Propunere legislativă în sprijinul jurnaliștilor”.

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Luni, 20 aprilie, a fost sărbătorită Ziua internațională a presei libere și se cuvine, înainte de toate, să le urez jurnaliștilor putere de muncă, sănătate și să le mulțumesc pentru efortul pe care îl depun, uneori plătind chiar prețul suprem, pentru ca informațiile să ajungă la noi, cititorii.

Subliniez că libertatea presei reprezintă în orice stat democratic un garant al unei democrații funcționale. Nicio democrație nu poate fi perfectă, iar rolul presei este crucial pentru menținerea acesteia într-o zonă de echilibru, prin informarea corectă și la timp a cetățenilor, prin analiza activității oficialităților, a instituțiilor și a altor agenții publice, pentru a le atrage atenția și a le face răspunzătoare pentru actele lor.

Astăzi, mai mult ca oricând în istoria umanității, mass-media are o importanță imensă, având un impact major asupra vieții și comportamentului nostru.

În acest context, am considerat ca absolut necesară recunoașterea eforturilor pe care ziariștii le depun în exercitarea muncii dumnealor. Propunerea legislativă pe care am inițiat-o, pentru completarea art. 1 din Legea nr. 8 din 11 ianuarie 2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, consider că este un act reparatoriu. Aprobarea acestui proiect înseamnă asigurarea unor bătrâneți mai liniștite.

Au fost voci care m-au criticat în presă că prin această propunere legislativă vreau să le cumpăr tăcerea jurnaliștilor pentru a trece cu vederea proiectul de lege privind pensiile speciale ale parlamentarilor. Vreau să subliniez că pentru fundamentarea și argumentarea acestui proiect s-a muncit câteva luni, nu a fost o chestiune elaborată într-o zi, ca o „contrapartidăˮ pentru un alt proiect de lege. Indiferent de funcția pe care o ocupăm, că suntem ziariști, parlamentari, tâmplari, pompieri etc., toți avem nevoie de pensii! Aceasta este premisa de la care am plecat pentru elaborarea acestui proiect legislativ.

Creația jurnalistică a fost omisă din Legea nr. 8/2006, care reglementează dreptul la o indemnizație lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. La solicitările venite din partea Uniunii Ziariștilor din România, am propus completarea articolului 1 din Legea nr. 8/2006 cu un nou alineat, care să reglementeze domeniile uniunilor de creatori, inclusiv domeniul creației jurnalistice.

În condițiile în care ziariștii nu reușesc să contribuie la sistemul de pensii treizeci de ani pentru că lucrează pe contract de drepturi de autor, prin aprobarea acestui proiect legislativ, dacă au 15 ani contribuții la sistemul public de presă și cinci ani în care figurează ca membri într-o asociație (spre exemplu, Uniunea Ziariștilor din România) sau oricare altă organizație de utilitate publică recunoscută de lege, jurnaliștii ar urma să beneficieze, în calitate de creatori, de o indemnizație de 50% din pensia normală.

Date fiind aceste considerente, stimați colegi, propun completarea art. 1 din Legea nr. 8/2006 cu introducerea, după alin. (1), a unui nou alineat, (1[1] ), care să reglementeze domeniile uniunilor de creatori, inclusiv domeniul creației jurnalistice.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Marian Pavel

#46414

## Onorat Senat,

Declarația mea politică are titlul „Liberi, dar responsabili”. Domnule președinte,

Stimați colegi,

Așa cum reiese din Constituția României, libertatea de exprimare și dreptul la informație sunt drepturi fundamentale ale oricărei persoane. Aceste două drepturi sunt esențiale în exercitarea profesiei de jurnalist și, de asemenea, în îndeplinirea misiunii sociale pe care mass-media o are într-un stat democratic, așa cum este România.

Aș dori să subliniez că mass-media are datoria de a culege și difuza opinii și informații în beneficiul publicului, iar dreptul la informație și libertatea de exprimare legitimează și protejează această activitate. Rolul presei este de a înregistra și exprima evenimentele într-o formă cât mai exactă și conformă cu importanța acestora, căci există riscul supraestimării unor evenimente banale, cărora li se atribuie un rol exagerat. Mai mult, modul în care presa informează publicul larg este cu atât mai important cu cât datoria acesteia este de a elimina confuziile, complicarea datelor realității, scăparea unor fapte esențiale.

Convenția europeană privind televiziunea transfrontalieră a Consiliului Europei, adoptată la 5 mai 1989, ratificată de România la 13 februarie 2003, la alin. (2) al art. 7, cu privire la responsabilitățile radiodifuzorului, prevede următoarele: „Elementele serviciilor de programe care sunt susceptibile de a aduce prejudicii dezvoltării fizice, psihice și morale a copiilor sau adolescenților nu trebuie să fie transmise atunci când, datorită orei de transmisie și de recepție, aceștia din urmă sunt susceptibili să le privească.” Media audiovizuală este, așadar, responsabilă de protecția minorilor, care nu au capacitatea de a discerne între bine și rău, fiind, așadar, categoria cea mai vulnerabilă și cea mai influențabilă de conținutul editorial.

Copiii sunt viitorul nostru, viitorul acestei țări, iar educarea lor se realizează în familie, la școală și în mediul social, incluzând aici și mass-media. Pentru mulți copii și tineri, mijloacele media și în special internetul reprezintă mai mult o sursă credibilă de informare despre lume. Este o realitate virtuală în care tinerii se simt confortabil, neavând însă capacitatea de a emite judecăți de valoare în privința conținutului la care au acces atât de ușor. Părinții și profesorii sunt adesea stângaci atunci când încearcă să reconcilieze propria experiență de viață cu experiența mediatică a copiilor/elevilor lor.

Așadar, este necesară evitarea agresării copiilor și tinerilor prin libertinaj mediatic, care nu face altceva decât să le inculce gustul pentru vulgaritate, pornografie și violență, răsturnând astfel valorile pe care fiecare dintre noi încercăm să le insuflăm în familiile noastre. Este nevoie în spațiul media de exemple pozitive și constructive, modele reale și limbaj mediatic decent.

Felicit, cu ocazia Zilei mondiale a libertății presei, toți radiodifuzorii și presa scrisă din România! Cu gândul la copiii acestei țări, îmi exprim susținerea demersurilor dumneavoastră jurnalistice și reiterez necesitatea consolidării mentalului colectiv cu ajutorul unei prese independente.

Cu deosebită considerație, senator PSD de Ialomița, Marian Pavel.

Doina Elena Federovici

#49664

Declarația politică se intitulează „Legea pensiilor militare nu introduce pensii speciale, ci reglementează un sistem”. Stimați colegi,

Legea pensiilor militare, avizată de Guvern, este o lege extrem de importantă, care îndreaptă greșelile care s-au făcut în trecut. Nu se pune problema ca aceste pensii să fie considerate „speciale”, ci măsuri reparatorii care îi vizează pe reprezentanții cadrelor militare, polițiștilor, jandarmilor, pompierilor deopotrivă, la fel cum se întâmplă și cu funcționarii cu statut special din cadrul structurilor militare care lucrează în folosul statului „24 de ore din 24, 7 zile din 7”.

Sintagma „pensii speciale” a fost folosită în scop manipulator de cei care nu au susținut proiectul de lege aprobat de Guvern, deoarece nu a existat și nu există așa ceva. Caracter special au doar indemnizațiile acordate unor anumite categorii de persoane sau categorii cum ar fi: artiști, sportivi, revoluționari etc.

Nu este vorba de o recalculare și o revenire la cuantumurile pensiilor din 2010, deoarece acestea s-au realizat prin Legea nr. 241/2013. Este vorba doar de o uniformizare legislativă, deoarece categoriile menționate în proiectul de lege votat în Guvern sunt supuse acțiunii a 11 legi și ordonanțe concomitent și care, contradictorii fiind, perpetuează haosul creat în sistem de regimul Băsescu.

Țin să menționez în mod expres faptul că toți militarii au contribuit la fondul de pensii, dar în propriul lor sistem. Nu au contribuit niciodată la Casa Națională de Pensii, exceptând perioada 2011 și până în prezent. Prin acest proiect de lege se stabilește și se reglementează un sistem foarte clar, care se aplică în orice stat membru al NATO, mai ales că persoanele care au îmbrățișat cariera militară, spre deosebire de alte profesii, au o serie de constrângeri și privațiuni, deci o meserie mult mai dificilă decât altele.

În concluzie, pentru cei care muncesc zeci de ani în acest sistem, statul român este obligat să le asigure o pensie demnă.

Vă mulțumesc.

Petru Alexandru Frătean

#51713

Declarația politică este intitulată „9 și 10 Mai – zile de importanță covârșitoare în istoria României”.

Zilele de 9 și 10 mai sunt zile de importanță covârșitoare în istoria României. Printr-o emoționantă și fericită coincidență, aceste zile au pentru noi, românii, multiple semnificații.

Pentru România, 9 Mai reprezintă începutul istoriei moderne a statului român. La 9 mai 1877, principatele Țara Românească și Moldova, unite în 1859, și-au proclamat independența de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Memorabilă este celebra declarație de independență pe care Mihail Kogălniceanu a rostit-o la 9 mai 1877 în fața Adunării Deputaților: „Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică frică în a declara în fața reprezentanței naționale că suntem o națiune liberă și independentă.” Independența României a fost consfințită și a devenit publică prin Proclamația principelui Carol I la 10 mai 1877, iar atunci s-au pus bazele viitorului stat român, act desăvârșit prin Marea Unire de la 1918. De asemenea, 10 mai 1866 este ziua urcării în scaunul domnesc a principelui Carol I, respectându-se astfel cererea exprimată în 1857 de divanurile ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești, și tot la data de 10 mai 1881 Carol I a devenit rege, țara noastră devenind regat.

Acestor semnificații li se adaugă cele cu rezonanță europeană. Pentru țările europene, 9 Mai este ziua victoriei asupra nazismului german, ziua în care cel de Al Doilea Război Mondial s-a încheiat, iar România și-a dat un obol greu, cuantificat într-un număr de 200 de zile care au dus la grăbirea încheierii celei mai pustiitoare conflagrații din istoria continentului european.

Apoi, o altă semnificație cu valoare europeană, născută din cenușa războiului, este apariția Uniunii Europene, pe care o aniversăm la 9 Mai pentru a marca evenimentul de la 9 mai 1950, atunci când Robert Schuman a dat citire Proclamației ce avea să devină actul fondator al Uniunii Europene, prin care sprijinul comunitar în dezvoltarea economică, socială și culturală a devenit principiu de conviețuire pentru țările membre, inclusiv România, care, acceptând aderarea la această formă de solidarizare, s-au înscris pe drumul către democrație și modernitate. Această zi nu este doar data de naștere a proiectului european, ci și o zi a bucuriei de a fi împreună, a voinței de solidaritate, o zi a marii comunități europene, care s-a construit de-a lungul deceniilor ca o unitate în diversitate.

Fie ca aceste zile de 9 și 10 Mai să continue să reprezinte pentru noi, românii, întruparea idealurilor pentru care și-au jertfit viața înaintașii noștri și a celor mai sfinte idei de libertate și independență, iar în istoria continentului să rămână zile în care europenii vor trăi, generații după generații, sentimentul deplin al vieții în libertate, înțelegere între națiuni și respect reciproc.

Laurențiu Florian Coca

#54597

Declarația politică se intitulează „Marcăm Ziua veteranilor de război printr-o creștere a indemnizațiilor”.

Printr-o hotărâre a Guvernului României s-a hotărât ca în țara noastră Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie. Este și acest fapt un semn de recunoaștere a meritelor veteranilor pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor României. Dar pe teritoriile României, dată fiind situația că românii au trebuit să se lupte de-a lungul istoriei lor milenare în nenumărate rânduri pentru apărarea pământului strămoșesc, este o tradiție de peste o sută de ani de cinstire a sacrificiilor celor care au luptat în aceste numeroase bătălii.

Așa se face că încă după Războiul de Independență din 1877–1878 și după Primul Război Mondial (1916–1918), prin diferite legi, s-a instituit titlul de „veteran de război” participanților la campanii de luptă, iar lor și urmașilor lor fiindu-le acordate diferite drepturi și avantaje reparatorii.

Data de 29 aprilie nu este aleasă la întâmplare, ci se justifică prin aceea că titlul de „veteran de război” a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprilie 1902. Printr-un decret din 1902, participanții la Războiul de Independență au fost declarați veterani, asigurându-li-se, pe lângă acest binemeritat și onorant statut, mijloace pentru un trai decent și înlesniri pe măsura curajului și a sacrificiilor probate pe câmpul de luptă. Totodată, prin Legea din 13 ianuarie 1918, participanților la Primul Război Mondial decorați cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa I li s-a acordat o pensie viageră, iar, prin Legea din 2 septembrie 1920, participanților la Războiul din 1916–1918 li s-au creat condiții speciale de pensionare. În 1927, printr-un alt decret-lege, ofițerii activi și de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial și fuseseră decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul” au primit loturi de teren sau loturi de casă, precum și anumite gratuități.

Sunt mai multe acte normative prin care veteranii de război au primit o serie de drepturi și avantaje și în anii următori: 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945. Începând din 1947, aceste drepturi și avantaje au fost revăzute, unele fiind chiar anulate.

În prezent, drepturile veteranilor de război sunt reprezentate de Asociația Națională a Veteranilor de Război, membră a Federației Mondiale a Vechilor Combatanți, cu sediul la Paris. Aceste drepturi sunt garantate de Legea nr. 49/1991 și de Legea nr. 44/1994, modificată și completată prin Legea nr. 303/2007.

Recent, Guvernul României, la inițiativa Ministerului Apărării Naționale, a Ministerului Afacerilor Interne și cu acceptul Ministerului de Finanțe, a adoptat o ordonanță de urgență prin care rentele veteranilor au crescut semnificativ. Premierul Victor Ponta a demonstrat încă o dată, prin această ordonanță a creșterii indemnizațiilor tuturor veteranilor și văduvelor de război cu un procent de 75%, că este alături de acești eroi ai neamului.

Pentru că Ziua veteranilor a fost săptămâna trecută, când eram în colegiul meu electoral, folosesc prilejul acestei ședințe pentru a transmite și eu cele mai calde urări de sănătate, viață lungă și întreagă recunoștință veteranilor de război pentru eroismul cu care s-au luptat și pentru înțelepciunea cu care au trecut prin nenumăratele provocări ale vieții.

Victor Mocanu

#58071

Declarația politică este intitulată „Pașii necesari pentru salarizarea corectă a funcționarilor publici”.

Declarația politică de astăzi are ca temă salarizarea funcționarilor din administrația publică din România. Consider că această temă este una dintre cele mai importante subiecte aflate pe agenda guvernării și cred că trebuie gestionată din două perspective. În primul rând, clasa politică, atât puterea, cât și opoziția, trebuie să contribuie cu sugestii pentru soluționarea unor nedreptăți de sistem în ceea ce privește salarizarea unor persoane pe care cu toții le dorim a fi profesioniste și cinstite. În al doilea rând, trebuie să privim cu toții nemulțumirile exprimate de sindicatele de profil ca pe o oportunitate de a aduce, o dată pentru totdeauna, ordinea și priceperea în acest segment profesional.

Membrii de sindicat din administrația publică au ales să inițieze mișcări publice de protest față de neaplicarea legii salarizării unitare. Unele dintre punctele de vedere oficial exprimate de funcționarii publici sunt, în opinia mea, unele extrem de corecte și trebuie să fie luate în calcul de Guvern în încercarea de a găsi o soluție viabilă la acest conflict de ordin social. Peste 20 de clase de salarizare se află în preajma pragului salariului minim pe economie și un sfert din personalul cuprins în administrația publică câștigă un salariu sub 1.000 de lei. Sunt realități statistice supărătoare, pentru care intențiile bune și declarațiile de sprijin nu sunt suficiente.

Faptul că în România segmentul profesional al funcționarilor din administrația publică, mai ales din cea locală, este extrem de nemulțumit de salarizare este o realitate la care guvernarea trebuie să găsească soluții. De cealaltă parte, este obligatoriu să ne amintim câteva chestiuni care au, de asemenea, calitatea de adevăruri. Între guvernarea de tip Boc, care a transformat funcționarul într-un soi de membru al clasei dușmanilor poporului, prin măsurile economice dezastruoase din 2010, și actualul Guvern există deosebiri extreme. Actuala guvernare a îndreptat nenorocirile produse prin tăierea salariilor și a luat măsura reparatorie a reîntregirii salariilor bugetarilor. O altă direcție de acțiune aplicată de Guvern care a atras satisfacția bugetarilor a fost asigurată de ajustările legislative necesare aplicării măsurilor reparatorii dispuse de instanțe în urma constatării nedreptăților pricinuite bugetarilor de guvernarea Boc–Băsescu.

Nu în ultimul rând, trecând peste nivelul măsurilor de reparație a nedreptăților suferite de salariații din sectorul bugetar, această guvernare a venit cu un proiect viabil de viitor, proiect din care am reținut câteva chestiuni de bun augur: reducerea numărului claselor de salarizare din sistemul bugetar de la 111 la doar 5 clase și stabilirea unui salariu minim brut de 1.200 de lei și a unui salariu maxim brut de 22.000 de lei.

Nu cu mult înaintea recentelor mișcări făcute de sindicaliștii din sectorul bugetar, premierul României a recunoscut marile probleme din sistem care își așteaptă soluționarea și a definit corect premisa de la care pornește guvernarea: reașezarea lucrurilor prin gândirea unui sistem de salarizare de jos în sus, prin ridicarea salariului minim. Toate aceste poziționări au grad crescut de legitimitate și de necesitate. Însă, în opinia mea, regândirea sistemului de salarizare și rezolvarea conflictului de natură socială dintre Guvern și bugetari nu trebuie să scape din vedere un aspect crucial: creșterea calității serviciilor oferite de funcționari și profesionalizarea reală a întregului aparat administrativ. Atât partea sindicală și cei pe care îi reprezintă, cât și autoritățile cu rol de reglementare trebuie să ridice la statutul de prioritate nevoia de îmbunătățire a modului de a face administrație publică, de schimbare a opticii în ceea ce privește rolul de profesionist în slujba comunității. Ameliorarea condițiilor de salarizare trebuie să se producă obligatoriu în același timp cu creșterea exigențelor profesionale în ceea ce-i privește pe funcționarii publici.

Din punctul meu de vedere, cariera de funcționar public, oricare ar fi specializarea, trebuie să devină una râvnită de orice român, dar care să poată să fie dobândită numai de către aceia care dovedesc că o merită, prin calități profesionale și conduită exemplară. Împletind cele două deziderate, respectiv îmbunătățirea condițiilor de salarizare a funcționarilor publici și ridicarea ștachetei în materie de capacitate, performanță și profesionalism, avem șansa de a face primii pași în direcția profesionalizării adecvate a administrației publice.

Vă mulțumesc.

Mihai Viorel Fifor

#62736

Declarația politică se intitulează „România are nevoie de investitori”.

## Doamnelor și domnilor,

Încă ne aflăm într-o perioadă în care senzaționalul și pitorescul umplu spațiul public, de parcă nimic din ceea ce ar trebui să intereseze poporul român nu se întâmplă. Dar se întâmplă, sunt lucruri despre care prea puțini vorbesc sau se feresc să vorbească, pentru că acele lucruri nu se „vând”.

Mi-am propus să mă refer în această declarație politică la ultima vizită a premierului Victor Ponta în zona Orientului Mijlociu. De foarte multă vreme un om de stat nu a realizat un turneu de o asemenea anvergură și de o însemnătate enormă pentru România. Țara noastră părea închisă pentru zona Orientului Mijlociu. Iată că, zilele trecute, premierul, însoțit de o delegație de parlamentari și membri ai Guvernului, a vizitat o serie de state cu o însemnătate deosebită pentru economia țării noastre. Țările arabe din Golf, respectiv Regatul Arabiei Saudite, Statul Qatar, Statul Kuweit și Emiratele Arabe Unite, sunt câteva puncte atinse de premierul Victor Ponta în vizita întreprinsă în perioada 30 aprilie–5 mai.

Țara noastră nu a avut în perioada sumbră a regimului Traian Băsescu susținerea diplomatică care ar fi putut să conducă la dezvoltare, investiții, modernizare. Principalele obiective ale regimului de tristă amintire erau cu totul altele decât prosperitatea și bunăstarea românilor.

În altă ordine de idei, salut deschiderea pe care Parlamentul și Guvernul Ponta o manifestă pentru zona Orientului Mijlociu. România trebuie reașezată pe harta țărilor ca un partener serios și stabil din punct de vedere economic și politic. Nu mai putem aștepta cu mâinile în sân pentru ca românilor să le meargă bine. Trebuie să facem ceva în sensul acesta și consider că discuțiile au fost și vor fi în continuare de bun augur. Fie că este vorba de investiții strategice pe domenii precum energia, infrastructura, IT-ul, fie că vorbim de exportul unor produse agroalimentare, fie că ne referim la propuneri concrete de proiecte și programe de dezvoltare pe domeniul construcțiilor, turismului sau educației, consider că cel mai important mesaj pentru România a fost acela de deschidere și cooperare cu o zonă

care deține un potențial uriaș și pe care țara noastră, datorită unui regim închis, nu a exploatat-o la maximum.

Afirm cu tărie că această vizită are o importanță deosebită în contextul geopolitic actual. România nu este, poate, la fel de importantă precum Germania sau Franța, țări prezente în economia Orientului Mijlociu. Dar poate deveni un factor important! Să nu uităm că suntem mai aproape de această zonă decât restul țărilor din Uniunea Europeană. Să nu uităm că avem resurse pe care nicio altă țară nu le are.

Dacă vrem ca cei din afară să știe exact unde se află România și Bucureștiul pe harta lumii, dacă ne dorim ca românilor să le meargă bine și dacă dorim ca economia noastră să aibă de câștigat, în acest mod trebuie să procedăm. Trebuie să deschidem porți, trebuie să ne facem cunoscuți, trebuie să arătăm că avem cu ce ne mândri și că suntem în stare să pornim proiecte de anvergură internațională. Ceea ce s-a realizat în ultimele cinci zile reprezintă un pas înainte de care România avea nevoie ca de aer. Vizita delegației noastre reprezintă, fără dubii, un succes diplomatic, politic și economic.

Vă mulțumesc.

Ion Luchian

#66120

Declarația politică este intitulată „Institutul «Cantacuzino» – între nepăsare și... perspectiva falimentului”.

## Stimați colegi,

De aproape doi ani, una dintre cele mai prestigioase instituții – simbol al cercetării medicale românești –, Institutul „Dr. Ion Cantacuzino”, nu mai produce nimic!

Dotat cu aparatură de ultimă generație, achiziționată cu bani din rezerva de stat, declarat instituție de importanță strategică, în 2013, cu o existență de peste 90 de ani (timp în care a produs seruri pentru combaterea unora dintre cele mai grave boli contagioase), acest institut a dispărut practic, la ora actuală, din punctul de vedere al liniei de producție! Iar trecerea sa, în urmă cu doi ani, din subordinea Ministerului Sănătății în cea a Ministerului Educației Naționale nu a însemnat, în fapt, decât o măsură pur administrativă, fără niciun efect pozitiv asupra situației dezastruoase cu care Institutul „Cantacuzino” se confruntă.

Tabloul este de-a dreptul sumbru: datorii, conturi blocate, producție de vaccinuri compromisă, laboratoare care nu mai dispun de materie primă necesară testelor, specialiști care părăsesc institutul pentru că nu li s-au mai plătit drepturile bănești de luni de zile. Și, tot de luni de zile, acești oameni, cu o experiență de zeci de ani în cercetare, protestează în fața instituțiilor de decizie ale țării pentru a atrage atenția nu numai asupra faptului că nu li se plătesc salariile cuvenite, ci și asupra consecințelor periculoase pe care încetarea activității Institutului „Cantacuzino” le poate avea.

## Doamnelor și domnilor senatori,

În octombrie 2014 a existat un memorandum privind reorganizarea Institutului „Cantacuzino”, care avea în vedere ștergerea datoriilor către ANAF. Ulterior, la finele lunii aprilie, aflăm că pe site-ul Ministerului Educației Naționale a fost lansat – spre dezbatere publică – un proiect de hotărâre de guvern conform căreia Institutul „Cantacuzino” ar urma să primească un ajutor de la stat în valoare de 33,8 milioane de lei, precum și amânarea plății obligațiilor fiscale. În respectivul proiect se menționează, totodată, că se impune reglementarea în regim de urgență a necesarului de lichidități pentru a stinge astfel arieratele, care au crescut semnificativ în perioada crizei economice. Pe de altă parte, tot zilele trecute, ministrul educației propunea rectorului Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” să analizeze posibilitatea preluării coordonării Institutului „Cantacuzino”. Dar conducerea universității a respins propunerea, motivând că nu dispune de resurse financiare și nici de personal necesar administrării institutului.

Așadar, un institut de cercetare cu implicații majore asupra sănătății populației României, de o importanță vitală în producția de vaccinuri și supravegherea epidemiologică a țării noastre, a devenit, iată, victima unui lanț al slăbiciunilor, un fel de minge de ping-pong în mâinile unor persoane care refuză să-și asume în mod serios responsabilitatea adoptării unor soluții clare pentru redresarea unei instituții strategice. În locul voinței politice și al unei strategii coerente pe termen lung, care să repună în funcțiune, la parametri normali, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Dr. Ion Cantacuzino”, asistăm la nepăsare și tergiversări nejustificate: nepăsare față de cetățenii acestei țări și, nu în ultimul rând, față de specialiștii salariați ai institutului; tergiversări din cauza incompetenței în găsirea unei rezolvări viabile, rapide.

Doamnelor și domnilor senatori,

Declarația mea politică de astăzi se dorește a fi un semnal de alarmă îndreptat în direcția tuturor factorilor responsabili din țara noastră, astfel încât Institutul „Dr. Ion Cantacuzino” să poată fi repus pe linia de plutire. În lipsa unei soluții concrete, vom asista la falimentul inevitabil al unui adevărat bastion al cercetării românești, cu consecințe, dar și cu costuri ce se vor repercuta în mod inevitabil asupra tuturor.

Vă mulțumesc.

Dumitru Oprea

#70166

Declarația politică se intitulează „ANAF poate câștiga respectul dacă ar folosi metode mai inteligente decât inocularea fricii”.

Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor colegi,

Stimați invitați,

Imaginile cu coloanele de mașini ale ANAF care se îndreptau spre litoral cu girofaruri aprinse au făcut senzație la buletinele de știri. Autoritatea încearcă să arate că e decisă să stârpească prin forță evaziunea fiscală și face paradă în locuri aglomerate, pentru a atrage atenția publică. E o metodă care a generat multe controverse și riscă să producă o atitudine ostilă chiar și din partea agenților economici care respectă legea.

Evident, faptul că inspectorii antifraudă au ieșit din birouri și fac muncă de teren e un lucru bun. Problema este însă modalitatea prin care ei își fac treaba, acțiunile lor bazându-se doar pe frică și pe intimidarea comercianților. Se creează sentimentul că în țara asta toți sunt răufăcători, care trebuie prinși în flagrant.

A inspira teamă față de autoritățile statului și față de lege nu este soluția cea mai bună de a arăta că evaziunea fiscală este o infracțiune gravă. Pentru a preveni încălcarea legii și a-i controla pe cei tentați să o facă, se poate apela la metode mai inteligente și mai eficiente. De exemplu, se pot da stimulente celor care sunt în ordine la verificarea inspectorilor fiscali, celor corecți față de clienți și salariați, dar mai ales celor care își îndeplinesc obligațiile față de stat. În acest mod, inspecțiile fiscale vor da mai multe roade și nu vor mai fi considerate drept mijloace de a produce teamă.

Efortul de a impune disciplina financiară trebuie sprijinit. Dar se impune o viziune mai largă, strategii specifice secolului în care trăim, în care stimulentele fiscale să predomine față de actualele practici coercitive. Ar fi un progres în activitatea ANAF, iar opinia publică ar avea o altă percepție asupra instituției. Astfel, inspectorii fiscali nu ar mai fi tratați doar ca niște colectori de taxe pentru partidul aflat la guvernare, ci ca funcționari care vin în sprijinul firmelor.

Vă mulțumesc.

Găvrilă Ghilea

#73871

Declarația politică se intitulează „Cardurile de sănătate – o idee bună, aplicată prost”.

Domnule președinte de ședință,

Stimați colegi,

Conform precizărilor Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, începând cu data de 1 mai 2015, orice serviciu medical din pachetul de bază urma să se acorde doar pe baza cardului de sănătate, potrivit normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru, care – culmea coincidenței! – au intrat în vigoare la 1 aprilie anul curent.

Din păcate, încă din prima zi de valabilitate a acestui instrument de validare și decontare a serviciilor medicale prevăzute în pachetul de bază, sistemul informatic al asigurărilor de sănătate și-a atins limitele, dând mesaje de eroare sub povara miilor de solicitări on-line pentru eliberarea și validarea documentului venite din toate colțurile țării.

Nici la ghișeele caselor județene de asigurări de sănătate lucrurile nu au stat altfel. Sute de persoane s-au călcat în picioare începând cu prima zi lucrătoare a lunii, de la orele dimineții, pentru a-și ridica aceste carduri de sănătate.

Mass-media din întreaga țară a relatat că problemele asiguraților nu s-au oprit nici după ce aceștia au intrat în posesia cardurilor de sănătate, tot mai mulți medici de familie reclamând faptul că întâmpină dificultăți cu activarea lor în sistemul informatic, care nu funcționează corespunzător, blocându-se frecvent și furnizând mesaje de eroare, ceea ce întârzie consultațiile.

Pe de altă parte, suprasolicitarea sistemului a dus și la blocarea cardurilor, iar deblocarea acestora necesită cunoștințe temeinice de informatică, pe care medicii de familie nu le stăpânesc, motiv pentru care remedierea unui asemenea incident poate dura uneori zile întregi. Reprezentanții Societății Naționale de Medicina Familiei au pus deja degetul pe rană, acuzând faptul că asigurații nu au fost informați corespunzător în legătură cu aceste carduri și susținând că sistemul trebuia să se deruleze în paralel: introducerea cardului, cu vechiul sistem de tratament, astfel încât pacienții să nu aibă de suferit.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate anunța, încă din anul 2013, tipărirea celor peste 4 milioane de carduri de sănătate și modificarea legislației pentru ca distribuirea lor să poată fi realizată prin servicii poștale, astfel încât, începând cu a doua jumătate a anului 2014, acest sistem să devină operațional, iar decontarea serviciilor medicale să se facă doar pe baza cardului de sănătate.

Din nefericire, tergiversarea implementării noului sistem de decontare, care a costat nu mai puțin de 50 de milioane de euro, a lăsat ușile larg deschise fraudării bugetului asigurărilor de sănătate în beneficiul clientelei politice a PSD și în detrimentul pacienților asigurați, dar dezinformați.

Vă mulțumesc.

Gigi Christian Chiru

#77812

Declarația politică se intitulează „Opera lui Ponta și rezultatele cincinalului în trei ani”.

## Onorat prezidiu,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Prim-ministrul Victor Ponta nu încetează să ne uimească. Optimismul său, atunci când vine vorba despre numărul locurilor de muncă create de când este în funcție, este debordant și aproape neverosimil. Bucuros nevoie mare că s-au împlinit trei ani de când are funcția de șef peste Guvern, Ponta a ajuns cunoscut chiar și peste hotare ca fiind un creator de opere de mare valoare chiar și când nu pune ghilimele. Acest domn a reușit ceea ce de pe vremea lui Ceaușescu nu s-a mai putut: să depășească planul cincinal în trei ani. Este adevărat, doar prin fudulie.

Ca senator al României, ascultând cuvântarea prim-ministrului referitoare la cele 250.000 de locuri de muncă, m-am întrebat cum face Domnia Sa calculele, pentru că nici porcul nu se îngrașă înainte de Crăciun. Doar Ponta a reușit acest miracol.

Să nu uităm că promisiunile erau mult mai generoase, de fapt, ducând înspre un milion de locuri de muncă. În acest bilanț, ar fi fost bine să ne spună și unde, cum, când. Cine a beneficiat de aceste locuri de muncă? Vorbiți, domnule

prim-ministru, despre locuri de muncă la stat sau la privat? Aș dori să cred că a reușit crearea celor 250.000 de locuri de muncă nu doar pentru familia Ponta, ci pentru cetățenii români. Mă întreb de unde se informează domnul prim-ministru, deoarece datele oficiale spun contrariul.

Stimați colegi,

În opinia mea, a ne mândri cu locuri de muncă la stat este inutil. Ar merita, dacă ar fi cazul, să ne bucurăm de relansarea afacerilor private, de crearea de locuri de muncă în sectorul privat, de revitalizarea acestui sector, care nu numai că ar da de muncă românilor, ci ar și plăti taxe și impozite, ar face România să funcționeze. În plus, m-ar bucura dacă s-ar putea vorbi și de locuri de muncă bine plătite! Din păcate, guvernarea PSD nu a făcut altceva decât să pună piedici mediului privat, să îl înrobească, să îl secătuiască, să îl aducă în pragul disperării și al renunțării.

Însă, când aparatul unor instituții de stat este suprasaturat de rubedenii, iar cele mai multe dintre organigrame arată ca o petrecere în familie, consider că bucuria lui Victor Ponta nu are fundament. Este ușor să mințiți poporul cu televizorul, domnule Ponta, mai ales că ați avut de unde învăța aceste practici! Felicitări, elevul și-a întrecut maestrul, iar Guvernul Ponta a realizat planul cincinal în trei ani!

Vă mulțumesc.

Emil Marius Pașcan

#80366

Declarația politică este intitulată „Marea minciună a României celor trei ani”.

Domnule președinte, Distinși colegi,

La trei ani de guvernare, premierul Victor Ponta se poate lăuda cu o mare realizare, odată cu intrarea triumfală, dar foarte rușinoasă în istoria umorului românesc. Un mucalit își întreabă un prieten: „Când poți să-ți dai seama că Ponta minte?”. Iar interlocutorul răspunde: „Când deschide gura să spună ceva.” Precum în celebra poveste „Petrică și lupul”, protagonistul guvernărilor PSD a mințit atât de frecvent, încât, chiar dacă ar mai spune uneori, pe alocuri, și adevărul, nu mai poate fi crezut. Înțelepciunea populară a impus un proverb valabil pentru această situație, regăsibil și în scrierile lui Anton Pann: „Cine a mințit o dată nu se mai crede când spune și adevărul.”

Evident, se poartă dintotdeauna acest tip de politicianism mincinos, tupeist, subsumat unui concept cinic, deliberat și premeditat asumat, conform căruia „promisiunile politicienilor nu-i implică decât pe cei care le ascultă”. Este pentru unii, din păcate, un _modus vivendi_ , bazat pe memoria uneori mult prea scurtă a electoratului. Pentru derutarea audienței, cel în cauză se folosește cabotin de veleități actoricești, promite orice dă bine public, apelează la o supraexpunere mediatică, lansează permanent în dezbaterea publică o avalanșă de evenimente și de subiecte de larg interes, fără a aprofunda sau duce până la capăt vreunul. Generează, de fapt, o suprainformare manipulatoare pentru a crea și induce publicului impresia falsă a omului de acțiune, a politicianului activ, implicat, vivace, cu vaste competențe și importante proiecte asumate. În realitate, nu materializează nimic concret, strădania sa se traduce prin mistificare și intoxicare, iar activitatea sa este doar propagandă politicianistă, o mare gogoașă publică prin care își alimentează vizibilitatea.

Iată, într-o succintă trecere în revistă, materializarea acestor manifestări și câteva dintre minciunile flagrante cu care Victor Ponta a defilat nerușinat prin spațiul public:

A mințit când a susținut că va demisiona din funcția de premier dacă se va dovedi că a plagiat în teza de doctorat. A mințit când și-a trecut în CV o specializare fictivă. Masterul în drept penal internațional la Universitatea din Catania era, de fapt, un curs de trei luni.

A mințit când a spus că nu va crește taxele. Ponta a introdus și/sau majorat 43 de taxe, deși a susținut că nu vor fi schimbări fiscale majore în 2014 și că accizele scad. Ponta a anunțat ulterior introducerea unei taxe de 1,5% pe construcții speciale (taxa pe stâlp), introducerea unei accize suplimentare de 7 eurocenți la carburanți și calcularea tuturor accizelor după un curs fictiv, mult mai mare decât cel real, de 4,74 lei/euro.

A mințit când a susținut că românii din străinătate au avut unde vota.

A mințit în campanie perpetuând mesajul că Iohannis a tăiat pensiile și salariile.

A mințit când a susținut că nu știe nimic despre „marțea neagră”, când parlamentarii PSD au promovat în Parlament Legea amnistierii și grațierii.

A mințit susținând că a mărit alocațiile pentru copii, în realitate fiind majorate doar alocațiile pentru familiile cu venituri reduse, înainte de alegeri.

A mințit afirmând că iese din politică în 2016 dacă, până atunci, nu va fi finalizată autostrada Comarnic–Brașov (azi autostrada nu are nici măcar sursă de finanțare, iar lucrările, evident, nu au început).

A mințit când a spus că va limita numărul de ordonanțe de urgență ale Guvernului. În fapt, Ponta a emis 117 ordonanțe de urgență în 2013, 95 de ordonanțe de urgență în 2014, iar în 2015 a dat 26 de ordonanțe de urgență într-una singură, fapt fără precedent în România, scopul fiind acela de a păcăli opinia publică.

A mințit când a spus, după alegeri, că parlamentarii PSD vor vota toate cererile justiției. În fapt, parlamentarii PSD s-au împotrivit în 2015 tuturor cererilor de ridicare a imunității aleșilor. Ponta a ordonat ca PSD să aibă aceeași atitudine față de justiție ca în 2014, când toate cererile parchetelor au fost blocate în Parlament de majoritatea PSD.

A mințit, ca deputat, când s-a declarat împotriva proiectului Roșia Montană și a exploatării gazelor de șist. Devenit premier, a schimbat macazul, susținând că „ideea gazelor de șist trebuie tratată serios pozitiv” și că vrea să se avanseze în deblocarea proiectului Roșia Montană. Ponta a făcut afirmația celebră: „Ca deputat, o să votez împotriva Legii Roșia Montană, dar, pe de altă parte, ca prim-ministru, nu am dreptul.”

A mințit când a susținut public că nu este deputat, fiind întrebat de jurnaliști despre pensiile speciale ale parlamentarilor (propunere legislativă inițiată de 180 de parlamentari ai PSD). Ponta a recurs deseori la acest subterfugiu, făcând apel la funcția de premier pentru a scăpa de îndatoririle de deputat și invers.

A mințit spunând că nu s-a întâlnit cu Sebastian Ghiță în biroul lui Valeriu Zgonea de la Camera Deputaților. În fapt, camerele de luat vederi i-au filmat pe amândoi ieșind din același birou la intervale de 10 minute.

A mințit, a mințit, a mințit și continuă să mintă! Avem un prim-ministru dominat patologic de sindromul mitomaniei, cu atât mai grav cu cât se manifestă în simptomatologia uneia dintre cele mai importante funcții și demnități publice din România. Am rememorat și reprodus doar unele dintre minciunile sfruntate ale premierului Victor Ponta, lansate cu nonșalanță în diverse împrejurări publice. Pentru o evocare _in extenso_ , s-ar putea scrie o carte, un tratat despre minciună: „Minciuna guvernării Ponta”.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Dorin Păran

#86027

Declarația politică se intitulează „Complexul Energetic Hunedoara, încotro?”.

Domnule președinte al Senatului,

## Doamnelor și domnilor senatori,

S-a scris mult despre CEH Hunedoara, s-a vorbit mult, s-a dezbătut și mai mult, dar iacătă că ne aflăm azi într-un „punct mort”, încât se pare că suntem la sfârșit de drum.

Onor guvernanții noștri, respectiv Guvernul României PSD, condus de Victor Ponta, parcă nici nu se mai văd, datorită însoritelor țări arabe și sub „marea bulibășeală” produsă de utilizarea cardului de sănătate.

La CEH Hunedoara, la fel, este o mare întrebare: ce e de făcut? Directorul general a demisionat săptămâna trecută, sindicatele cer majorări de salarii, autoritățile județului Hunedoara cer prezența prim-ministrului în Valea Jiului, banii de subvenții se pare că au fost o mare gogoașă à la PSD!

De altfel, se știe foarte clar că cele 35 de milioane de euro trebuie utilizate pentru achiziția de certificate de carbon și pentru plata creditorilor celor două termocentrale: Mintia și Paroșeni.

Sigur că aceste 35 de milioane de euro sunt rambursabile într-o perioadă de timp. Autoritățile centrale, respectiv Ministerul Energiei, s-au angajat la un plan de restructurare, care în șase luni trebuie să fie viabil.

Să nu uităm că, dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci lichidarea e iminentă.

Doamnelor și domnilor senatori,

Din nou se pune întrebarea: soluția unificării minelor din Valea Jiului cu termocentralele Mintia și Paroșeni a fost cea mai bună? Se pare că nu. Atunci, de ce nu revenim la formula inițială? Atât minele viabile din Valea Jiului, cât și termocentralele să fie independente și să se descurce pe cont propriu.

Onorați guvernanți PSD,

Luați o decizie, nu mai tot amânați, promițându-le angajaților fel de fel de lucruri, care nu se pot realiza. Sau lăsați timpul să le rezolve? Cu promisiunea că vin chinezii ați dat-o în bară. La fel, promițându-le oamenilor că va fi bine și frumos doar să voteze cu PSD, nu v-au votat? De ce nu i-ați ajutat?

Pentru că e mai ușor să-i minți pe oameni și să le promiți, doar ca să obții voturi, în loc să le propui soluții clare, chiar dacă pe moment e mai greu, dar pe termen lung chestiunea în cauză se ameliorează și normalizarea ei duce la locuri de muncă sigure și cele 6.000–7.000 de familii au ce pune pe masă.

Vasile Nistor

#88371

Declarația politică este intitulată „Rolul României în Europa”.

## Stimate colege,

Stimați colegi,

Finalul acestei săptămâni este unul dedicat sărbătorii, întrucât zilele de 9 și 10 Mai au o semnificație specială pentru țara noastră, atât pe plan național, cât și european. În data de 9 mai 1877, Parlamentul României a votat moțiunea prin care s-a declarat „Independența absolută a României” față de Imperiul Otoman, actul fiind semnat ziua următoare de către domnitorul țării de la acea vreme, Carol I al României. Data de 10 mai reprezintă ziua în care România a devenit regat, în 1881, eveniment susținut prin votul Camerelor reunite ale Parlamentului, precum și sărbătorirea Zilei Naționale timp de 80 de ani, între 1867 și 1947.

La nivel european, 9 Mai semnifică Ziua Europei, o sărbătoare a păcii și unității statelor Uniunii Europene. Cetățenii români vor fi încurajați să participe la diverse activități culturale dedicate acestui eveniment, scopul fiind de a-i familiariza cu tradițiile și obiceiurile celorlalte state membre UE, dar și informarea lor în ceea ce privește situația actuală politică a Uniunii.

Acest sfârșit de săptămână este un prilej de a reflecta asupra imaginii pe care țara noastră dorește să o transmită atât partenerilor europeni, cât și populației autohtone. Este momentul să realizăm ce rol putem juca în anii ce urmează, ținând cont că România s-a angajat să facă parte dintr-o comunitate în continuă dezvoltare. Nu mai trăim într-o lume în care deciziile noastre afectează doar propriii cetățeni, în care ceea ce spunem îi privește doar pe aceștia. România, ca stat modern al secolului al XXI-lea, are responsabilitatea de a participa activ la evoluția Uniunii Europene și de a influența real cursul acesteia.

În Parlamentul European activează momentan 32 de deputați români, fiecare reprezentând imaginea noastră ca țară. Rezultatele muncii lor vor arăta nivelul de implicare a României în acest proiect, la care ne-am alăturat în 2007. Integrarea europeană este o stradă cu două sensuri și trebuie să realizăm că este și datoria noastră de a ne ridica la standardele înalte promovate de Uniunea Europeană.

Eugen Durbacă

#90553

Declarația politică se intitulează „Situația donării de sânge în România”.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 4 din 10 ianuarie 1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui uman și organizarea transfuzională în România, „donarea de sânge în scopuri terapeutice, menită să contribuie la ocrotirea sănătății populației, este un gest umanitar, benevol, neremunerat și anonim”.

În data de 14 iunie, în fiecare an, se celebrează în întreaga lume Ziua mondială a donatorului de sânge.

În anul 2000, cu ocazia Zilei mondiale a sănătății, una dintre principalele teme abordate a fost importanța donării de sânge, care s-a desfășurat sub sloganul „Sângele salvează vieți”. Succesul acestei inițiative a dus astfel la înființarea unei zile care să celebreze salvarea de vieți prin donarea de sânge.

Scopul acestei zile este de a informa și educa populația asupra importanței donării de sânge, dar și de a-i sărbători pe cei care donează, ajutând la salvarea semenilor.

Deoarece transfuzia este o componentă vitală în sistemul medical, atât în România, cât și în întreaga lume, este importantă educarea populației în acest sens.

În orice moment, cel puțin o persoană are nevoie de sânge pentru a putea supraviețui. Viața fiecăruia dintre noi poate depinde la un moment dat de generozitatea semenilor.

Sângele donat poate fi stocat doar o perioadă limitată de timp. Din acest motiv, este necesar ca donarea de sânge să fie regulată.

Diferitele componente ale sângelui pot fi folosite în perioade cuprinse între cinci zile și câțiva ani. De exemplu,

trombocitele pot fi folosite în maximum cinci zile de la donare, plasma poate fi utilizată pe parcursul unui an, globulele roșii pot fi păstrate la rece pentru maximum 42 de zile.

România se află pe ultimele locuri în Europa la capitolul donării de sânge. În medie pe an, doar 1,7% din populația adultă donează sânge. Este rușinos, iar locul ocupat la nivel european ar trebui să ne motiveze să schimbăm acest lucru. Unul dintre motivele pentru care atât de puțini români donează este lipsa de informare corectă și suficientă despre donarea de sânge.

Transfuzia de sânge se realizează în cazul pierderii unei cantități mari de sânge. Pierderea de sânge poate avea loc în cazul unor accidente, fie rutiere, fie casnice. O altă posibilitate este o intervenție chirurgicală majoră. Bolile sunt al doilea mare motiv pentru care este nevoie de transfuzii de sânge. Anemia hemolitică și trombocitopenia sunt doar unele dintre acestea.

Câte persoane știu că uneori, în cazul unei intervenții chirurgicale, pacientul poate alege să-și autodoneze sânge? Recoltarea propriului sânge se face săptămânal, pe parcursul a 35 de zile care preced operația. Acest tip de transfuzie se numește transfuzie autologă.

Datorită crizei din spitale în ceea ce privește cantitatea de sânge, prea puțini oameni primesc sângele de care au nevoie. Familiile pacienților care au nevoie de transfuzii sunt nevoite să apeleze la cunoștințe pentru a face rost de cantitatea de sânge necesară salvării acestora.

Totodată, trebuie specificat că donarea de sânge este benefică pentru pacient, în primul rând, dar beneficiile donării de sânge se răsfrâng atât asupra donatorului, cât și asupra serviciilor medicale și întregii comunități.

Cu respect, senator PC de Galați, Eugen Durbacă.

Cuprins

Stenograma

Ședința