Viorel Arion

Mulțumesc, domnule președinte.

Viorel Arion – Grupul parlamentar al PDL.

„Avram Iancu, Luceafărul libertății”

Motto: „Uitați-vă pe câmp românilor, suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi!”. (Avram Iancu, 1848 – Câmpia Libertății de la Blaj)

S-au împlinit, la 10 septembrie 2010, 138 de ani de la moartea lui Avram Iancu. Avram Iancu a fost, în fapt, liderul moților, comandant de oști, un adevărat revoluționar. A fost avocat, un intelectual de frunte care a luptat pentru emancipare socială și națională.

În primăvara anului 1848 a participat la începutul evenimentelor revoluționare din Transilvania și la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj. Ulterior, va ajunge să conducă armata moților împotriva invaziei trupelor maghiare. După revoluție începe prigoana autorităților austriece împotriva lui Iancu.

În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audiență la împăratul Francisc Iosef. Avram Iancu a refuzat decorațiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii, și nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliția din Viena și i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara: „...Eu distincția ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce privește persoana mea îi mulțumesc Maiestății Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite și dorințele juste ale națiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracție de faptul că eu aș fi considerat ca un bărbat de rea-credință de către popor, pe care aș fi ținut numai să-l înșel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu și pentru națiunea mea.”

În anul 1850 își face testamentul, un scris scurt, dar cuprinzător, care oglindește întreaga sa dorință față de poporul pentru care a luptat, poporul român, pe care nicio forță străină nu a reușit până în zilele noastre să-l îngenuncheze și nu va reuși niciodată, în vecii vecilor. În testamentul său, Avram Iancu spune: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea, un fel de presimțire îmi pare ca mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar și hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele”.

Avram Iancu a fost contemporan cu Mihai Eminescu. Putem spune, fără să greșim, că România a avut pentru scurt timp doi luceferi în constelația națională, unul menit să înalțe spre eternitate sufletul nemuritor și sensibil al neamului românesc, celălalt menit să facă să-i vibreze inima de mândrie și patriotism.