Constantin Codreanu

Mulțumesc, domnule vicepreședinte.

Pe 26 iunie 2019 produceam în Parlamentul României o premieră, atunci când dădeam citire unei declarații care consta din mesaje transmise de cetățeni. Erau mesaje de solidaritate într-un caz absolut dramatic, cazul Sorinei de la Baia Mare.

Astăzi reeditez această experiență, într-un nou caz dramatic, cazul Cameliei Smicală și al celor doi copii, Maria și Mihai.* Un caz cunoscut, un caz în care m-am implicat plenar, ca deputat de diaspora și ca președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țări. Un caz în care am crezut că am evoluat, după vizita pe care am întreprins-o, în 2017, la Helsinki și Tampere, dar, din păcate, am involuat.

Dana Pavel: „Se cunoaște acest caz foarte bine, atât în media, cât și în Parlament. Fraților, treziți-vă din letargie! Ce se-ntâmplă cu românii mei, de unde vine atâta nepăsare? Ne doare sufletul. Îi vrem pe Mihai, Maria și Camelia acasă, în România!”

Carmen Bran: „În Finlanda, copiii au fost rupți de familie, umiliți, brutalizați, separați între ei, izolați, aceste acte de cruzime fiind înfăptuite nu de infractori diletanți, ci de autorități ale statului: «Apoi am fost duși la casa de copii, de fapt, la închisoarea de copii. Am fost luați cu forța, bătuți și chinuiți»*