Liliana Sbîrnea

Mulțumesc frumos, domnule președinte de ședință.

În primul rând, aș dori să adresez colegilor mei din domeniul educației – pentru că pe 5 sărbătorim 23 de ani de când se sărbătorește Ziua mondială a educației – un „La mulți ani!”, cu sinceritate, pentru infinita lor răbdare de a crea caractere puternice și pentru dragostea cu care înconjoară elevii.

Declarația mea politică de astăzi se cheamă „Credința în educație”.

## Stimați colegi,

Am ales pentru astăzi o temă foarte apropiată sufletului meu, pentru că, înainte de orice, am rămas dascăl. Dacă modelul de abordare al discursului meu vi se va părea prea abrupt, vă mărturisesc de la început că orice asemănare cu personajele sau evenimentele reale o puteți considera pur întâmplătoare.

Doamnelor și domnilor senatori,

Unii dintre așa-zișii ideologi ai nazismului au rămas în istorie nu numai pentru cea mai mare crimă împotriva umanității – înființarea primelor lagăre hitleriste de concentrare –, ci și pentru că aveau obiceiul de a repeta un citat rămas celebru prin cinismul său infam. „Când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol”, spunea citatul, de fapt, o frază a dramaturgului german Hans Jauss. Puțini știu însă că la originea revoluției culturale din timpul lui Hitler au stat elemente de austeritate bugetară din perioada crizei economice a vremii. Și de unde se puteau tăia mai ușor fondurile decât din bugetul alocat culturii?!

Se pare că, deși istoria ne-a făcut să tragem învățăminte din tragediile colective – care sperăm că nu se vor mai repeta niciodată –, falsele valori și discursurile politicianiste ale opoziției sunt exploatate de aceasta la maximum, în încercarea de a distruge credibilitatea noastră ca guvern, precum și, mai rău, în încercarea disperată de a distruge credința în educație, componentă importantă a strategiei de securitate națională. Și nici măcar nu au justificare în aceste acțiuni de discreditare.

Am pornit de la ideea abuzului în cultură pentru a distinge și imixtiunea la fel de abuzivă a politicului și a politicianismului în educație. Și ce este cultura decât un efect sublimat al educației, care devine astfel o acțiune permanentă și ireversibilă de translatare a ființei umane către universalitate? Între cele două valori este o relație subsecventă, care nu poate fi nici ignorată, nici aruncată în derizoriu de dragul capitalului politic. Și ce altceva decât aruncare în derizoriu ar putea fi acuzele politicianiste pe tema educației, aruncate în spațiul public fără o abordare matură și responsabilă a acestui capitol extrem de important al vieții noastre și al devenirii noastre de mai târziu? Câți dintre cei care azi ne acuză s-au confruntat de la catedră cu probleme, aparent simple, dar, în fapt, insurmontabile, legate de programa școlară și de modul în care se reflectă ea sau, mai bine zis, în care nu se reflectă ea în manualele școlare?

## Doamnelor și domnilor senatori,