Tudor Barbu

Mulțumesc mult, domnule președinte de ședință.

Nu am să comentez, pentru că a făcut-o domnul Hașotti suficient de înțelept, ca cei care au urechi să audă, cei care au memorie să nu uite... și cei care au putere de analiză să analizeze în mod corect cele două momente în care minerii din Valea Jiului au pus România pe harta Europei – 1977, 1990. Da? Deci nu voi comenta asta.

În schimb, o să-mi permit un scurt comentariu, domnule președinte de ședință, față de amploarea pe care o ia „condamnarea comunismului” – și luați ghilimele respective la sintagmă –, pe care o aud din ce în ce mai abitir de la microfonul central al Parlamentului, făcută fiind de foști membri ai Partidului Comunist Român, foști înalți beneficiari ai Partidului Comunist Român. Și, în secunda aia, mă întreb până unde merge fariseismul și până unde merge lipsa de pudoare în a te duce la un microfon să condamni ceea ce, într-o mai mică sau mai mare măsură, ai creat.

Eu am înțeles, în naivitatea mea de senator vremelnic, că poți condamna ceva atâta timp cât nu ai participat sub nicio formă, nu ai avut nicio participație, cum spune legea, la acea faptă. Fapta fiind instaurarea, propășirea și dezvoltarea comunismului până pe cele mai înalte culmi.