Monitorul Oficial·Partea II·Camera Deputaților·11 iunie 2013
Dezbatere proiect de lege · adoptat tacit
Ana Birchall
Dezbaterea Proiectului de lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a
Discurs
Mulțumesc mult, domnule președinte. Stimate colege,
Stimați colegi,
Astăzi vreau să vă vorbesc despre ceea ce cred că este un exemplu de necontestat al curajului politic de care Guvernul USL dă dovadă. Subiectul pe care îl voi aborda în declarația politică de astăzi este procesul de constituire și de gestionare a Autorității de Supraveghere Financiară inițiat de Guvern nu mai devreme de luna februarie a acestui an.
A fost nevoie de mai puțin de patru luni pentru ca Autoritatea de Supraveghere Financiară să devină o autoritate dreaptă din punctul de vedere al legislației inițiate de Guvern. În patru luni Guvernul Ponta a reușit să ducă la bun sfârșit ceea ce 13 ani de guvernări anterioare nu au reușit.
Să ne reamintim faptele. În anul 2000, Comisia pentru Supravegherea Asigurărilor a luat ființă ca autoritate autonomă prin Legea nr. 32 din 3 aprilie, cu un consiliu de administrație format din 5 persoane, dintre care un vicepreședinte și un președinte. Consiliul de administrație, ca și în prezent, este numit de Parlament cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenți. Rapoartele de activitate și bugetele CSA se prezintă în fața Parlamentului fără a fi votate. Pe același model sunt constituite încă două entități de reglementare în domeniul valorilor mobiliare și în domeniul pensiilor private.
Deși bugetele se prezintă anual în Parlament, remunerația consiliilor de administrație și a personalului angajat în cadrul acestor autorități nu este publică. Ceea ce știm însă este că peste 80% din bugetul autorităților menționate mai devreme este reprezentat de fondul de salarii al instituțiilor. Cum bugetul acestor instituții este considerabil, devine lesne de înțeles că și salariile membrilor consiliilor de administrație sunt de asemenea consistente.
Supravegherea financiară din România s-a constituit având la bază transpunerea legislației europene.
Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, înființarea acestor autorități a fost o condiție necesară pentru integrarea noastră în Uniunea Europeană, iar reglementarea piețelor de capital, de asigurări private și de pensii private este indispensabilă pentru orice sistem financiar care se vrea a fi european.
Sigur că putem fi de acord cu o remunerație atractivă pentru membrii consiliului de administrație tocmai prin prisma faptului că este ușor să manipulezi aceste piețe dacă autoritățile care le controlează sunt slabe sau ineficiente și, în final, cetățeanul de rând ajunge să plătească pentru eventualele abuzuri nesancționate ale entităților financiare.
Vorbim totuși de 13 ani, timp în care niciun Guvern și nicio majoritate parlamentară nu au avut curajul să spună lucrurilor pe nume. Timp de 13 ani autoreglementarea autorităților de supraveghere a sistemului financiar din România a creat practic un stat în stat, unde, timp de 6 ani, cât este ales un membru în consiliul de administrație, publicul larg, contribuabilii și clienții din sistem nu știu deloc ce se întâmplă. Lipsa de transparență nu are nicio scuză și această perdea de fier aș putea spune că a fost ținută sus de către toți decidenții politici din România până în februarie anul acesta.