Stelică Iacob-Strugaru

„Munca la negru”

Statistici peste statistici, cifre peste cifre ne informează asupra dimensiunilor amețitoare pe care le-a atins munca la negru sau la gri în România. Acest lucru survine odată cu majorarea numărului celor care și-au pierdut locul de muncă, fie prin disponibilizare, fie ca urmare a falimentului unei firme, cu efecte deosebit de negative asupra colectării de venituri pentru diferitele componente ale bugetului statal. S-a ajuns astfel la situația ca unul din trei români să obțină venituri salariale muncind la negru sau declarând cel mult venituri la minimum salariul legal.

Nu îți trebuie prea multe studii economice ca să îți dai seama că cea mai mare parte din vină pentru situația creată este determinată de sistemul fiscal extrem de instabil și mai ales de sarcinile fiscale pe forța de muncă, cele mai mari din spațiul Uniunii Europene.

Deficitele create pe bugetul asigurărilor sociale, de sănătate sau șomaj s-au orientat pentru finanțare, aproape întotdeauna, către soluția majorării sarcinilor populației active ocupate, descurajând astfel rămânerea angajaților în economia oficială. Nimeni până acum nu s-a gândit că într-o economie de piață, atunci când se depășește optimul fiscal prin majorarea taxelor, nu se încasează mai multe venituri bugetare, ci dimpotrivă.

Depășind capitolul critici la o stare fiscală existentă, vreau să vă precizez și soluțiile pe care, în nume personal, le anticipez pentru estomparea unui astfel de flagel. În primul rând, și cu riscul criticilor pe care sectorul privat mi le va aduce, o creștere a salariului minim brut la o cifră sustenabilă de 700 de lei din anul 2011, precum și indexarea anuală a acestuia și creșterea sa în funcție de procentul de creștere al salariului mediu brut pe economie ar avea cu siguranță un impact semnificativ.

În al doilea rând, reducerea progresivă, și nu dintr-o dată, cum au anticipat alți colegi, a taxelor asociate veniturilor salariale ar aduce la suprafață mii de locuri de muncă și milioane de lei ce ar putea să fie fiscalizați. Reducerea poate însemna între 5 și 10 procente din sarcina totală, atât pentru angajat, cât și pentru angajator, într-un orizont de timp de doi și până la patru ani, aplicată progresiv câte un punct procentual, fie pe semestru, fie la 6 luni.

Cele două măsuri enunțate nu vor avea efectele benefice așteptate dacă nu vor fi însoțite și de controale riguroase ale organelor statului român, abilitate cu verificarea activităților agenților economici din România.