Tudor Barbu

Niciodată glonțul nu minte. Am să spun că stenograma pe care a invocat-o distinsul domn Verestóy este o invocare corectă. Am făcut-o și eu cu câteva zeci de minute înainte. Să vii să vorbești la microfonul Senatului, pentru că știi că rămâne după tine ceea ce ai spus, este, de foarte multe ori, o dovadă de înțelepciune și de act politic asumat, chiar dacă, repet, nu schimbă cu nimic un vot, o majoritate politică sau un efect al votului.

Ce vreau să spun este că m-a durut sufletul de două ori: unu, pentru că a avut dreptate domnul Verestóy Attila – fapt pentru care îl și felicit public –, doi, că a fost și aplaudat domnul Verestóy Attila la scenă deschisă.

De ce mă doare sufletul? Pentru că stenogramele, analizate fiind ele peste decenii, ar arăta așa: în Parlamentul României, un minoritar a venit și a cerut majorității, formată din români – asta nu înseamnă că domnul Verestóy nu e român, dar este de origine maghiară –, a venit și a cerut, și a făcut apel, în mod just, aplaudat de români, la a nu fi dușmani politici, ci adversari, lucru cu care eu sunt perfect de acord. Nu trebuie să fim dușmani politici. Numai că nici nu trebuie să aplaudăm, de vreme ce noi n-am fost în stare să sintetizăm atât de bine cum a făcut-o domnul Verestóy. Ar trebui să ne pună pe gânduri, nu să aplaudăm.