Emil Marius Pașcan

## „No, gata, no, hai!”

A existat o scurtă perioadă a istoriei în care românii au fost apropiați mai mult decât oricând de maghiarii din Ungaria. Se întâmpla în urmă cu 171 de ani, la începutul Revoluției pașoptiste, care a cuprins și Imperiul Austriac, și Regatul Ungariei. La 15 martie 1848, revoluția a răbufnit sângeros în Pesta și Buda, urmată de răscoale și confruntări cu autoritățile imperiale. Revoluționarii maghiari au formulat programatic 12 revendicări, arătând „ceea ce vrea națiunea maghiară”. În rândul acestora se făcea vorbire despre: egalitate civilă și religioasă în fața legii, plată universală și echitabilă a impozitelor, desființarea iobăgiei, curți cu juri bazate pe reprezentativitate juridică egală. Acestea au stârnit ecou în Transilvania și au fost îmbrățișate cu simpatie de intelectualii români. După cum consemnează istoricul și jurnalistul Florian Bichir: „George Bariț va declara că ziua de 15 martie a fost cea mai fericită din viața lui, iar Avram Iancu saluta discursurile emoționante anunțând: «Frați maghiari! În aceste două patrii-surori, de existență și viitor, maghiarul nu poate vorbi fără români și nici românul fără maghiari»”.

Dar peste numai 10 zile, la 25 martie, românii ardeleni s-au îndepărtat de revoluția ungară și au pus bazele unei revoluții paralele, românești. De ce oare?! Pentru că revoluționarul maghiar Kossuth Lajos, pornind de la ideea unei supremații maghiare, nu a vrut să acorde drepturi și românilor! De altfel, Kossuth a declarat: „În Ungaria nouă poate exista numai o singură națiune politică, cea maghiară. Popoarele nemaghiare sunt naționalități care se pot bucura de toată egalitatea în fața legii și un anumit grad de autonomie în religie și învățământ, dar nu vor putea deveni niciodată națiune politică, întrucât aceasta ar putea să destrame integritatea teritorială a Ungariei.”

Fără să fie consultați, românii s-au trezit că revoluționarii maghiari au hotărât Unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar comisarii maghiari au plecat în diferite localități cu ordinul să extermine persoanele capabile și instruite. În programul Revoluției pașoptiste a maghiarilor a fost introdus punctul 12 al Proclamației, care prevedea Unirea Regatului Ungar cu Transilvania. În acest context, Dieta de la Cluj a proclamat Unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care i-a nemulțumit, deopotrivă, pe români și pe sași, dar și o parte a maghiarilor. Însuși poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii Unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în dieta care luase decizia s-au aflat, din 300 de reprezentanți, numai trei români și 24 de sași.

După această decizie a început în Transilvania prigoana antiromânească, iar cine protesta împotriva „unirii” era arestat, bătut și chiar spânzurat, adevărate masacre pentru vina de a fi român și a nu fi de acord. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip, unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania. Replicând organizatoric, au convocat o adunare proprie a românilor transilvăneni, care a avut loc pe câmpia de la Blaj la 15 mai 1848. Concomitent, se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români, condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români se ridicaseră la luptă, în Croația, și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat să le acorde drepturi egale românilor transilvăneni.