Petru Șerban Mihăilescu

Nu, ca să știu – legat de timp – cât de mult vorbesc. Ideea de bază e următoarea – două minute vreau să vă rețin –, suntem într-o situație foarte clară și pot să spun că devin chiar filozof. Toată lumea are dreptate. Legea din 2004, într-adevăr, și eu cred că poate fi considerată o lege care și-a trăit traiul. Problema cea mai grea este următoarea: condiția de bază a Uniunii Europene la acea vreme a fost următoarea: să reducem dramatic numărul de unități în care stau copiii în regim rezidențial și să-i îndreptăm spre familii, plus o serie întreagă de chestiuni care urmau, ca noi să avem o situație din ce în ce mai bună în acest domeniu.

Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat și există destul de puțină transparență ca să putem spune, la opt ani sau nouă ani, exact cum se mai întâmplă lucrurile. Deci aici este un lucru delicat, pentru că progrese au fost puține.

2. Schimbările care au fost promovate în 2012, în mod clar, au îmbunătățit adopția internă.

3. Adopția rămâne în continuare, indiferent ce ar dori unii colegi să spună, o chestiune de excepție, ea este un domeniu care nu trebuie să fie încadrat ca preocupare totală.