Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz

Nu cred că asta urmăriți.

O să vă spun de ce am luat cuvântul, stimați prieteni. Eu sunt împotriva acestei legi, deși nu sunt lustrabil niciodată și de niciun fel, dar bunicul meu a fost lustrat în 1948, pentru că era înalt funcționar de stat în vechiul regim burghezomoșieresc. N-a avut dreptul la pensie și n-a avut dreptul să muncească în orașul București. A murit la Zimnicea pe șantier, la frumoasa vârstă de 73 de ani.

Acest lucru ați fi dorit să-l faceți, numai că n-ați avut curajul să-l faceți imediat după ’90. Dumneavoastră, doamna președinte, pentru că erați un copil, să zic așa, în jurul politicului, ca să nu spun altfel... iar cei care acum sunt în fruntea acestei mișcări, pe vremea aceea se îngălbeneau la față dacă le vorbeai despre lustrație. Vă garantez. Veneau albi la față și se întrebau ce o să li se întâmple.

Și mai sunt împotrivă pentru un motiv care vreau să fie foarte clar. Ne-am chinuit să intrăm în Consiliul Europei. Acum am și uitat cât ne-am chinuit. Mi s-a părut atunci prima recunoaștere majoră a României că a ieșit din marasmul comunist, că a ieșit, în fine, la lumină, că, în fine, cineva ne ia în seamă după toate șocurile pe care le trăisem și mizeria comunistă pe care o suferisem 50 de ani. Eu. Nu știu ceilalți. Însă, o să vă spun de Rezoluția Consiliului Europei, doamna președinte, în legătură cu Legea lusrației. Adunarea subliniază că, în general, aceste măsuri pot fi compatibile cu un stat democratic, „în cadrul statului de drept, dacă sunt îndeplinite mai multe criterii.

În primul rând, vinovăția care este individuală, și nu colectivă – subliniez, și nu colectivă, – trebuie dovedită în fiecare caz în parte, ceea ce subliniază necesitatea aplicării individuale, și nu colective a Legii lustrației.” După care vă indică și o documentație, se numește un documentar pentru cei care s-au grăbit sau au avut nevoie de o Lege a lustrației de care România, după 20 de ani de la comunism, nu mai are nevoie.

Ar fi fost, poate, ar fi fost, poate, ceva de făcut la începutul anilor ’90, dar eu am respins _de plano_ și atunci și v-am spus motivul personal și de familie.

Vă mulțumesc.