Paul Ichim

Nu cred că mă pot ridica la valoarea oratorică a antevorbitorului meu.

Voi căuta să fiu mai explicit.

La un moment dat se percepe că noi, medicii care suntem sezonieri parlamentari, suntem împotriva acestei legi. Cât privește definițiile și enunțul, este corect a fi aplicată, problema este că momentul nu este favorabil și nu este optim pregătit.

Am impresia că undeva s-a văzut prea mult prin filme cum se negociază la spitalele din afară: vine negociatorul, vine pacientul, vine directorul spitalului, vine comisia și se negociază. Numai că în România nu prea e așa.

Și haideți să vă spun realitatea. Avem o lege care merită upgradată și ne tot chinuim cu ea – Legea nr. 95/2006 –, o luăm din urmă și o tot cârpim pe ici, pe colo. Avem trei comisii: o comisie la Colegiul Medicilor, o Comisie Superioară de Disciplină și a apărut și această vestită Comisie de malpraxis, care, de preferință, nu e alcătuită din specialiști.

Vă dau un exemplu concret: pe mine mă judecă, de exemplu, un medic care este specialist în geriatrie și unul care este specialist în chirurgie buco-maxilo-facială.

Sunt de acord că toată treaba asta, până la urmă, se întoarce la o comisie națională formată din specialiști, așa cum este propus, însă problema este în felul următor. Afară, toți medicii lucrează pe baza unui protocol. Protocolul respectiv înseamnă ca această instituție a statului, Ministerul Sănătății, casa de asigurări, să-ți asigure condițiile pentru a realiza actul medical în anumiți parametri. Or, noi jucăm la ora actuală, în domeniul medical, în afara oricăror parametri de normalitate: nu sunt materiale, nu sunt medicamente, condițiile sunt cele care sunt și, atunci, medicii sunt expuși.

În față avem o populație foarte nemulțumită – este întemeiat, fie vorba între noi, să fie nemulțumită de calitatea actului medical – și, atunci, noi avem o rezervă: nu sunt protejat de niciun protocol terapeutic, pe care, dacă îl respect...