Ioan Stan

Nu înțeleg de ce atâta reticență! Nu înțeleg de ce atâta tevatură, dezbateri, mișcări sindicale, proteste singulare ori de grup, când totul este așa de clar!

Țărișoara are nevoie de bani! Pe care nu-i avem, pe care, de fapt, nu-i mai avem. I-am cheltuit spre binele și folosul ei! Adică al țărișoarei, așa de mâna a doua cum o fi ea. Tot ce am făcut am făcut numai spre ridicarea ei la statutul de țară europeană competitivă și atractivă pentru capitalul străin, numai bun de dat pe mâna noastră spre a-l gospodări cu folosul știut! Se vede cu ochiul liber! Am făcut drumuri de țară, șosele și autostrăzi să zboare luxoasele autoturisme cu care ne năpădesc cetățenii străini spre vânjoasa ascensiune a turismului românesc!

Am făcut hoteluri cu constelații de stele și pensiuni cu snopi de margarete unde aceștia să se poată hodini la umbra frunzelor de brand după prelungite ospețe cu autenticele răbdări prăjite românești.

Am făcut școli și grădinițe unde personal de specialitate super remunerat oferă copilașilor tot ce le trebuie pentru a crește, vorba cântecului din bătrâni, „mare și voinic, pe-ntuneric și pe frig, fără să consumi nimic”. Le-am tras la săli de sport să le-ajungă condiția fizică până la adânci bătrâneți, spre patruzeci de ani, că la 63-65 se pensionează și bani de pensii de unde!

Am făcut spitale și dispensare să se tot trateze fiecare. Mai avem ceva de lucru cu personalul de specialitate care manifestă o ciudată poftă de excursii peste hotare, dar trăim într-o țară liberă și chiar nu-i rău să mai plece câte unii. Rămân locuri de muncă libere și mai scad consumurile.

Însuși înainte-mergătorul nostru cel mai iubit se preocupă, corect ar fi să recunoașteți că se prea ocupă, de bugetarii care trebuie să se împuțineze până la nivelul unui fond de salarii de 39 miliarde lei cât zice șeful că ne lasă Fondul Monetar Internațional să plătim.

Cum unde zice? La televizor, să audă toată lumea cum pe el, săracul, grija poporului și a țărișoarei ce-l mai ține și cum n-are nimic de ascuns și le zice la toate pe nume!

Ar putea fi, doamnelor și domnilor colegi, acestea spuse, luarea de cuvânt a unui personaj portocaliu responsabil cu demonstrarea devotamentului partinic și a obedienței față de conducătorul suprem.

Ați înțeles, desigur, că nu este cuvântul meu decât cu ghilimelele de rigoare.

Discursul meu întreabă de fapt cât de mare este diferența admisă de accepția prezidențială între personalul bugetar, să-i zicem, obișnuit și personalul bugetar de la Administrația Prezidențială. De ce aș pune o astfel de întrebare? Iată de ce.

După ce a cerut decimarea Parlamentului României – pentru a rămâne cu o singură Cameră bine condusă și în care prezența să fie consemnată numai după un anume stil de numărare –, după ce a impus nimicirea sectorului bugetar prin reducerile de personal și drastice diminuări salariale, reprezentantul a jumătate din români, anume cei care blestemă acum cel mai tare, cere în interviu televizat să se continue aruncarea în stradă a celor care au avut proasta inspirație de a alege să lucreze în sectorul de stat.