Cristian Sorin Dumitrescu

Nu vorbesc de la microfonul central, deși e o problemă de învățământ și de educație.

N-aș fi intervenit, dar totuși e bine să facem recurs și la memorie și să încerc, așa, într-o sală cât de cât goală, cu foarte puține cuvinte, să vă explic de ce este așa, mai ales pentru tânărul meu coleg, pentru care..., tânărul..., noul coleg, că nu mai suntem chiar foarte tineri, nici măcar ăia care suntem la prima legislatură, pentru colegul meu mai proaspăt în activitatea senatorială.

Când am început eu să cunosc despre problema aceasta, a Academiei Agricole, în 1992, această academie avea 160.000 de hectare de teren agricol pe care se făcea, experimental, cercetarea în România. Pentru agricultură. Foarte important, nu? Pentru agricultură! România, o țară cu un important potențial agricol! Nu mai spun cine a fost Șișești, nu mai spun... și așa mai departe.

În timp, cine a vrut și cine n-a vrut a extras din aceste terenuri, care aparțin cercetării românești – pentru viitor, acum nu prea se mai poate face –, tot mai multe..., tot mai multe terenuri.

Într-o legislatură – nici nu mai țin minte în care –, eu am lansat chiar și o butadă, așa, spunând că în România drumurile sunt inteligente. Adică de ce sunt... Ele au propria lor gândire. Când se construiește în România un drum, un aeroport, o ocolitoare de oraș, în mod inteligent, se orientează pe terenurile acestei academii și, astăzi, am ajuns ca academia să mai aibă vreo 30 și ceva de hectare. Este foarte puțin pentru o țară cu un domeniu agricol atât de mare și pentru o țară care are pretenții de cercetare și care poate să facă din acest atu... Am crezut noi, nu?! De la Caragiale încoace! Da, eminamente agrară... Iată că putem să devenim și industrială, dar să nu renunțăm la agricultură.

Și, atunci, niște oameni de bine – că sunt politicieni de bine – au gândit o soluție și au zis: „Domne, haideți să dăm o lege!” De ce? Pentru că, întâi, autoritățile locale, pe baza legislației în vigoare, puteau oricând să ia din aceste terenuri, le transferau din patrimoniu și așa mai departe – da? –, de conivență chiar cu cercetătorii sau cu persoane mai puțin...

Și, atunci, s-a luat hotărârea să se facă o lege, să se stabilească o dată pentru totdeauna care sunt terenurile care mai rămăseseră ale acestei instituții. Pe ce considerent? Pentru că are dreptate și domnul Tánczos Barna, are dreptate! Și colegul meu spune: „Domnule, astea nu sunt lucruri care se rezolvă prin lege. Astea sunt lucruri care se rezolvă operativ, rapid și foarte sigur, pentru că sunt instituțiile care sunt abilitate să verifice, să dea verificări, să pună semnătura, să pună ștampila!” Ce? Eu, când am votat legea asta atunci și am avut uite așa un maldăr de anexe în care spunea cadastru..., eu am controlat cadastrul?! Am pus pe ăla de la..., nu știu de unde, să dea o declarație pe proprie răspundere că documentația e corectă. Cât de corectă a putut fi.