În presa românească au apărut dezvăluiri privind adoptarea de către Guvernul Ungariei, în cursul anului 2017, a unui așa-zis „Plan Kós Károly”, un document programatic prin care guvernanții de la Budapesta, în frunte cu premierul iliberal și revanșard Viktor Orbán, își asumă explicit, pe termen mediu și lung, o amplă implicare socială, culturală și economică în 16 județe din Transilvania*. Programul a fost pus în aplicare începând din anul 2018, prin intermediul Fundației Pro Economica, condusă de o fruntașă a UDMR, Kozma Mónika.
Programului i s-a atribuit, în mod emblematic, numele inițiatorului și promotorului „transilvanismului”, curent ideologic de substitut care acreditează, în esență, ideea unui specific transilvan, ardelean, în raport cu statul român, și vizează desuveranizarea României în cele 16 județe din Transilvania „trianonică”. Este important de reținut că, după Dictatul de la Viena și anexarea de către Ungaria fascistă a județelor românești din nord-estul Transilvaniei, ideologul
Károly Kós, care a manifestat sentimente antiromânești și antisemite, a fost decorat de dictatorul Miklós Horthy cu cea mai înaltă distincție a statului ungar, Crucea Apărării Naționale.
Planul Kós Károly nu vizează întreaga populație din cele 16 județe din Transilvania, ci doar pe cetățenii români de etnie maghiară, concretizând „decizia Guvernului ungar de a iniția un program de revitalizare economică pentru cetățenii maghiari din România”*
Guvernul de la Budapesta a alocat, din 2018 și până în prezent, zeci de miliarde de forinți pentru susținerea dezvoltării economice a comunităților maghiare din Transilvania, îndeosebi pentru subvenționarea fermierilor de naționalitate maghiară din zonă. În septembrie 2019, ministrul maghiar de externe, Szijjártó Péter, a anunțat că Guvernul Ungariei va extinde aproape în tot vestul României așa-numitul „program de dezvoltare economică transilvăneană”, care până atunci se derulase doar în așa-zisul „Ținut Secuiesc”.
În noiembrie 2020, ambasadorul României la Budapesta, Marius Lazurca, i-a transmis public vicepremierului ungar, Zsolt Semjén, că Programul Guvernului Ungariei privind subvenționarea fermierilor maghiari din Transilvania nu a fost discutat cu Guvernul României, iar acesta nu și-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri. Cu o impertinență vădită, isteroidul șef al diplomației ungare a anunțat*, în decembrie 2020, într-o conferință de presă organizată la Târgu Mureș, că Guvernul maghiar va continua programul economic prin care susține companii din Transilvania, în mare parte deținute de cetățeni de etnie maghiară, deși în cursul lunii mai din același an declarase la București că programul nu va continua fără acordul României.
Nici cultura nu a fost uitată, Guvernul Ungariei acordând la finele anului 2018, prin Fondul „Bethlen Gábor”, folosit pentru distribuirea sprijinului financiar către ONG-urile din străinătate, suma de 12,68 milioane de euro pentru deschiderea de centre culturale în două mari orașe transilvănene, Oradea și Cluj-Napoca, care au fost considerate cândva fortărețe ale culturii maghiare.
Pentru proiectul de la Oradea a fost alocată suma de 7,67 milioane de euro, din care a fost cumpărat de la urmașii fostului proprietar Palatul Sonnenfeld de pe Strada Moscovei. Pentru proiectul de la Cluj-Napoca a fost alocată suma de 4,97 milioane de euro, din care a fost achiziționată o clădire de pe strada Samuel Brassai, în care a funcționat în perioada interbelică Institutul pentru Literatură și Tipografie Minerva, iar după 1948 a funcționat Tipografia de Stat „Ardealul” din capitala simbolică a Transilvaniei. Această clădire a fost cumpărată de la un ONG dubios, denumit Asociația Culturală Minerva* și constituit de ziariștii de la cotidianul local de limba maghiară „Szabadság” din Cluj-Napoca, care s-a declarat succesorul fostului Institut pentru Literatură și Tipografie Minerva. Ambele imobile au fost cumpărate prin Fundația pentru Școală, un ONG de casă al UDMR, condus de Nagy Levente Zoltán, șeful de cabinet al președintelui Kelemen Hunor.
Centrele culturale din Oradea și Cluj-Napoca vor purta denumirea de „Casa Maghiară” și în acestea vor funcționa o sală de spectacole destinată îndeosebi trupelor de teatru de limba maghiară, o bibliotecă, săli de cursuri, săli de expoziții și birouri ale asociațiilor pedagogice și culturale. Ambele clădiri sunt situate în zona ultracentrală a orașelor Cluj-Napoca și Oradea.
Cabinetul condus de Viktor Orbán a alocat sume substanțiale și pentru dezvoltarea sportului în județele cu
populație preponderent maghiară, Harghita și Covasna, finanțând, prin Asociația Maghiară de Fotbal și prin Fondul „Bethlen Gábor”, Academia de Fotbal și clubul de fotbal FK Csikszereda din Miercurea-Ciuc, cu 11,5 milioane de euro, și clubul de fotbal Sepsi OSK Sfântu Gheorghe, cu 6,2 milioane de euro.
La începutul acestei luni, Budapesta a anunțat că va înființa și va finanța, după rețeta Sepsi și Csikszereda, un club de fotbal și la Târgu Mureș, orașul în care trăiește cea mai mare comunitate maghiară din România, peste 70.000 de persoane. În localitatea de baștină a președintelui UDMR, Kelemen Hunor, comuna Cârța din județul Harghita, care are în jur de 1.000 de locuitori, a fost construit un stadion modern de hochei, în care a fost investită suma de 3 milioane de euro, iar acum Guvernul ungar intenționează să înființeze aici o academie de hochei.
Guvernul Fidesz a investit masiv în ultimii ani și în presa de limbă maghiară din Transilvania, pe care a preluat-o aproape în totalitate. Banii au fost alocați tot prin Fondul „Bethlen Gábor”, iar plățile au fost efectuate printr-un ONG denumit Asociația pentru Spațiul Media Transilvan, înregistrată în localitatea Sălard din județul Bihor, care a depus un proiect în acest sens la Ministerul Resurselor Umane din Ungaria. În decembrie 2017, Guvernul ungar a decis finanțarea acestei asociații cu suma de 4,5 milioane de euro, iar în martie 2019 i-a mai alocat în același scop suma de 6 milioane de euro. Cu acești bani au fost cumpărate deja principalele publicații de limba maghiară din Transilvania.
Această implicare activă și masivă a Ungariei în Transilvania vine după ce, în ultimele două decenii, aproape toate clădirile din centrul orașelor ardelene au fost revendicate* de bisericile tradiționale maghiare, RomanoCatolică, Reformată, Evanghelică, Unitariană, îndeosebi de Statusul Romano-Catolic, reprezentat de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia sau de urmașii marilor grofi unguri. Numai Statusul Romano-Catolic a revendicat și a obținut retrocedarea a peste 2.000 de clădiri – școli, licee, clădiri de universități, grădinițe, spitale, muzee, biblioteci, librării, sedii de bănci, locuințe, estimate la miliarde de lei. În multe cazuri, Statusul Romano-Catolic s-a folosit de faptul că, după 1945, când a donat statului român unele clădiri, acesta nu și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, donația fiind astfel nulă, iar în alte cazuri retrocedarea s-a făcut pe baza unor acte extrem de discutabile, chiar false.
Pe de o parte, Statusul Romano-Catolic, Biserica Romano-Catolică și o serie de reprezentanți ai UDMR au susținut cu tărie că centrul marilor orașe din Ardeal a aparținut Bisericii Romano-Catolice. Pe de altă parte, o serie de istorici și politicieni români au devoalat că dreptul de proprietate al Statusului Romano-Catolic și al Bisericii Romano-Catolice este un fals grosolan, întrucât Statusul Romano-Catolic a fost administrator, nu proprietar, și acuză guvernările din ultimele două decenii de complicitate, prin diverse tertipuri politice și juridice, *aceste acțiuni vizând, în esență, retrocedarea Ardealului.12
Potrivit unor reputați istorici români, prin aceste așa-zise „retrocedări” se revine practic la vechile constituții medievale – colecții de legi ale Dietei Transilvaniei –, prin care românii sunt scoși din centrele orașelor, întocmai ca pe vremea iobăgiei. Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susținerea și dezvoltarea cărora au contribuit decisiv și românii transilvăneni, care au fost majoritari, sunt
purificate acum de români, ele fiind date unor instituții de cult maghiare, deși acestea nu le-au deținut niciodată în proprietate.
Adevărul istoric este că, după anexarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, împărăteasa Maria Tereza a instituit trei mari fonduri publice, similare unor fundații de azi, administrate de stat, în vederea susținerii bisericilor, școlilor și studenților – Fondul de religie, Fondul de studii și Fondul de burse.
Apoi, în anul 1866, Statusul Romano-Catolic ardelean i-a solicitat împăratului de la Viena să i se dea în administrare aceste fonduri, așadar nu în proprietate. Împăratul Franz Iosif a aprobat această solicitare, transferându-le din administrarea statului austriac în administrarea Statusului.
După instaurarea dualismului austro-ungar, în 1867, uriașele averi au fost deturnate, treptat, de Statusul Romano-Catolic exclusiv spre Biserica Romano-Catolică. Statusul era o organizație formată din clerici și civili catolici maghiari, care se considerau urmașii unei caste privilegiate din Evul Mediu.
Marele fals a avut loc spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când maghiarii au făcut o serie de corecturi – în primul rând au „umblat” la cartea funciară a imobilelor*, trecându-le pe acestea din administrarea în proprietatea lor, iar apoi la fondurile tereziene, unde au introdus o acoladă, scriind, la fiecare fond, „al Statusului Romano-Catolic ardelean”. Marele cărturar Onisifor Ghibu a demonstrat și a publicat o copie a acestui fals în perioada interbelică.
În anul 1931, pentru a răspunde pretențiilor Bisericii Romano-Catolice de a fi moștenitoarea Statusului, s-a format o comisie interministerială condusă de Onisifor Ghibu, din care au făcut parte istorici și juriști eminenți, precum Istrate Micescu, Victor Onișor sau Vasile Borza. Această comisie a tranșat problema proprietății din Transilvania atât juridic, cât și istoric, iar statul român nu a recunoscut proprietatea acestor bunuri în favoarea Statusului Romano-Catolic.
Pentru a răspunde la aceeași întrebare, în perioada 1946–1948 a fost înființată și a funcționat o altă comisie, condusă tot de Onisifor Ghibu, care a concluzionat, de asemenea, că statul român este proprietarul de drept.
Istoricii și juriștii români au stabilit că, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, în timpul domniei împărătesei Maria Tereza, odată cu desființarea Ordinului iezuit, bunurile Statusului Romano-Catolic, înființat în secolul al XVI-lea, au intrat în proprietatea statului habsburgic. În 1867, odată cu crearea dualismului austro-ungar, aceleași bunuri au intrat în proprietatea statului maghiar. Conform articolului 4 al Tratatului de la Trianon din 1920, toate proprietățile statului maghiar din Transilvania au trecut în proprietatea statului român.*
Vocevoce proprie
Marker
Cadru
Utilizarea termenului „purificate” în contextul retrocedărilor către biserici maghiare încadrează minoritatea ca o amenințare la adresa prezenței românești.
„Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice... sunt purificate acum de români, ele fiind date unor instituții de cult maghiare”
În context ↑
Voce
voce proprie
Marker
Cadru
Justificarea se concentrează pe interesele și drepturile grupului etnic român în raport cu minoritatea maghiară.
„Vechile clădiri publice ale Transilvaniei istorice, la ridicarea, susținerea și dezvoltarea cărora au contribuit decisiv și românii transilvăneni, care au fost majoritari, sunt purificate acum de români”