Aurel Bălășoiu

„O Românie înmormântată”

Interdicția de a-și lua bun-rămas de la rudele aflate pe patul de moarte îi duce pe mulți la disperare. Este un strigăt deznădăjduit și mut.* Cunosc mulți oameni care nu au putut să fie alături de mama, tata, copilul, fratele, sora, bunicul sau bunica în ultimul moment al vieții lor, oameni care au fost azvârliți între patru scânduri în lumea de dincolo. Parcă ar fi un lagăr de concentrare ceea ce se întâmplă acum.

Doliul, în aceste vremuri, cere de la cei ridicați la ceruri și de la rudele lor ceva cu mult peste puterile noastre. Nu pot și nu au voie să se îmbrățișeze de rămas-bun, se moare în singurătate, nimeni nu ține mâna omului care moare.

Tot în singurătate se petrece și înmormântarea.

Corpurile neînsuflețite sunt învelite în cearșafuri îmbibate cu soluție cu clor, iar apoi în saci din polietilenă și sicrie închise ermetic.

Când rudele răposatului sunt pregătite pentru ceremonia de înmormântare, angajații de la morgă transportă sicriul închis, în care se află decedatul, până la cimitir, fiind interzise și slujbele funerare în biserici, iar apropiații rămân la o distanță de 2 metri de sicriu.

Nimeni nu obiectează împotriva acestor abuzuri, nu schițează niciun gest, restul politicienilor tac.*