Dorel Covaci

„Omagiu doamnei Emilia Comișel, marea doamnă a folclorului românesc”

Pe data de 18 aprilie 2010 s-a stins din viață, la o vârstă venerabilă, 97 de ani, marea doamnă a muzicii folclorice românești, Emilia Comișel. A fost profesor universitar, etnomuzicolog, folclorist, membru al Uniunii Compozitorilor din România.

S-a născut la Ploiești, într-o familie care prețuia muzica la cel mai înalt nivel. Toți frații Domniei Sale au îmbrățișat cariere în acest domeniu.

Cercetările folclorice le-a început încă din tinerețe, în zona Banatului, alături de Dimitrie Gusti și Constantin Brăiloiu, și a rămas astfel definitiv atașată de plaiurile vestice. A publicat nenumărate studii și cărți despre folclorul din ținutul Pădurenilor, Dobrogea, Vrancea, Moldova, Valea Timocului, Banatul Voievodinei și, nu în ultimul rând, zona Făgetului, un ținut de suflet pentru Domnia Sa.

I s-au decernat de-a lungul carierei ordine și medalii ale statului român, premii ale Academiei Române și distincții internaționale. A fost numită cetățean de onoare al orașelor Ploiești și Făget, Timiș.

A sprijinit debutul a numeroși interpreți de muzică populară cu talent și le-a ghidat pașii către atingerea gloriei profesionale. Nume cu sonoritate în folclorul de prim rang îi datorează poate netezirea drumului în viață, o încurajare la momentul oportun sau chiar alegeri inspirate în carieră. În acest scop, al ajutorării și propulsării tinerelor talente, al diseminării gustului pentru folclor în rândul noii generații, s-a ocupat și de organizarea unor festivaluri și evenimente folclorice, de lansare a tinerilor cântăreți populari.

S-a stins din viață un om măreț, dar a fost înmormântată ca un om simplu, de rând, puțin prețuit. Ar fi meritat să fie condusă pe ultimul drum de toți cei care îi datorează renumele și cariera artistică, ar fi meritat să i se aducă omagiu așa cum se cuvine, dar nu s-a întâmplat acest lucru.

O femeie cu o bogăție sufletească imensă, pe care am avut norocul și onoarea de a o cunoaște, a trăit extrem de modest și cumpătat. A suferit drama marilor oameni ai culturii românești, peste care contemporaneitatea așază praful uitării încă din timpul vieții, odată ce bătrânețea neiertătoare îi izolează de tot ceea ce reprezintă carieră, profesiune, viață activă.

Peste toți și toate se va așeza cenușa timpului, în cele din urmă, dar e un sacrilegiu să nu le arătăm prețuirea și respectul cuvenit marilor nume ale culturii românești, atâta timp cât încă mai avem șansa de a le avea printre noi.