Varujan Pambuccian

Omenirea nu a învățat mai nimic din lecțiile amare ale trecutului. Am sentimentul că, deși în calendare secolul XX s-a încheiat, în jurul nostru el nu s-a încheiat încă, ceea ce face ca, din păcate, istoria să se repete, marcând de o manieră irațional de brutală, generație după generație, destinele oamenilor aparținând unui popor, unei culturi sau unei religii.

Privind imaginile șocante venite în aceste zile din Arțah (Nagorno-Karabah), gândul m-a dus imediat la cele povestite de bunicii mei, supraviețuitori ai genocidului împotriva armenilor din Imperiul Otoman. Convoaie cu armeni înfometați, aduși la limita demnității umane, erau și atunci și acum, mânați către moarte sau, pentru supraviețuitori, către orizonturi incerte. Azi, în Arțah, după numai câteva zile, au rămas atât de puțini armeni încât doar bisericile și localitățile pustii rămase în urmă mai poartă amintirea, oare pentru cât timp încă?, a unui spațiu istoric viu, locuit neîntrerupt de către armeni timp de milenii. Suntem în fața unei încercări, din păcate, reușite de aneantizare a unui popor din teritoriile sale istorice* și mă tem că și în fața unei încercări de a elimina acest popor din timpul său istoric, ca și cum nu ar fi existat niciodată acolo.

Comparația cu genocidul din Imperiul Otoman de acum 100 de ani nu este deloc una eronată. În anul 1992, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite declara că operațiunile de purificare etnică reprezintă o formă de genocid, chiar dacă ele nu sunt însoțite de ucideri în masă.*