Dănuț Aelenei

„Onești, trecut și prezent”

Orașul Onești, fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost construit pe baza platformei petrochimice din zonă, pentru a găzdui muncitori tehnicieni și ingineri.

În anii 1960 s-au construit o uzină de cauciuc, care mai apoi s-a extins cu încă una de cauciuc poliizoprenic, o rafinărie pentru prelucrarea petrolului extras de către sondele din zona Moinești și un combinat chimic.

Viitorii specialiști care aveau să muncească aici erau formați la Liceul Industrial de Chimie nr. 2, al cărui absolvent sunt. Aici am întâlnit profesori dedicați, ce făceau meditații cu câte o clasă întreagă fără a cere foloase materiale. Procentul de promovabilitate în învățământul superior era peste 90%.

În orașul Onești mai existau o uzină pentru reparația utilajelor din industrie, IRUC, o sticlărie și o termocentrală, care genera energie electrică și apă caldă pentru oraș.

Acum, după 33 de ani, orașul Onești s-a dezvoltat mai ales datorită inițiativei private. Orașul este la fel de frumos și de fiecare dată când vin pe aceste plaiuri îmi tresare inima de bucurie.

S-au construit case și blocuri, mici întreprinderi private, dar motorul industrial al Oneștiului nu mai există. Fabricile de cauciuc sunt nefuncționale, rafinăria de la Borzești este în conservare, iar combinatul chimic funcționează la o capacitate redusă.

Cei care munceau pe așa-numita platformă petrochimică din Borzești ori au ieșit la pensie, ori muncesc pe meleaguri străine. Liceul adolescenței mele, redenumit Colegiul „Petru Poni”, a devenit un centru de calificare pentru meserii precum mecanic auto, barman, ospătar, frizer și așa mai departe. Trist!

Orașul Onești, ca de altfel toate orășelele României, reprezintă oglinda perfectă a modului în care această țară a evoluat – sau mai bine zis a involuat – în cei 33 de ani de așa-zisă democrație. Am ajuns o țară cu o industrie mult redusă, *