Grigore Emil Rãdulescu

## Onorat auditoriu,

Primele date comunicate oficial referitoare la recensãmântul populaþiei ºi al locuinþelor efectuat în primãvara acestui an au relevat schimbãri cu consecinþe semnificative în planul indicatorilor economici.

Deºi datele prezentate de statisticieni sunt de ordin general ºi au caracter provizoriu, tendinþele ºi salturile cantitative sunt certe, iar influenþa lor asupra evoluþiilor economico-sociale dã de gândit.

Chiar înaintea încheierii analizei complete a datelor primare se contureazã ideea cã ultimul deceniu a fost unul dintre cele mai grele din istoria României în timp de pace.

Cea mai importantã modificare constatatã la recensãmânt, faþã de situaþia din 1992, o reprezintã scãderea cu circa un milion de persoane a populaþiei stabile, pânã la cifra provizorie de 21.698.181 locuitori. Numãrul cetãþenilor de etnie românã s-a diminuat cu 4,9%, sub pragul de 20 de milioane de persoane, iar cel al cetãþenilor români de altã etnie a scãzut cu 4,7% (pânã la 19.409.400 de locuitori, ºi respectiv 2.288.782 locuitori). Situaþia este gravã, cu consecinþe pe termen lung. În toatã Europa, doar Ucraina (-5,1%) ºi Bulgaria (-3,9%) au mai suferit un asemenea proces.

Un recul important, cu dispariþia fizicã a mai mult de un român din 25 în decurs de un deceniu, merita o atenþie mai mare din partea autoritãþilor, figurând la pasivul tuturor guvernãrilor postdecembriste.

Nu este o simplã chestiune de aritmeticã demograficã, pe principiul: ”Dacã suntem mai puternici, cu atât mai bineÒ. A fost afectatã însãºi capacitatea productivã a þãrii, a scãzut numãrul producãtorilor ºi consumatorilor de bunuri ºi servicii. Potrivit statisticilor internaþionale, România se situa la începutul acestui mileniu pe locul 44 din lume ca populaþie, imediat dupã Uganda, Nepal ºi Irak ºi cu puþin peste R.P.D. Coreeanã, Malaiezia ºi Afganistan. Tendinþa actualã ne duce spre locul 60 în 2020, sub Sri Lanka, Niger ºi Burkina Faso ºi înaintea unor þãri precum Cambodgia ºi Mali.

Se ºtie faptul cã fenomenele demografice predeterminã volumul resurselor de muncã disponibile, anunþând modificãrile pe piaþa forþei de muncã cu un decalaj de circa 20 de ani în avans. Pentru prima oarã în istoria României, populaþia activã a scãzut pe timp de pace, o datã cu reducerea populaþiei totale, fãrã a mai vorbi despre degradarea biologicã: subnutriþie, înrãutãþirea asis- tenþei medicale, creºterea morbiditãþii ºi a mortalitãþii, degradarea moralã (creºterea criminalitãþii ºi a corupþiei), degradarea profesionalã: scãderea ratei de activitate ºi a celei de ocupare, exodul de creiere ºi degradarea educaþionalã: abandonul ºcolar, reducerea pregãtirii, inadecvarea învãþãmântulu la cerinþele de pe piaþa muncii.

Cifrele constatate la recensãmânt ar fi trebuit, dupã toate regulile de bun-simþ, sã provoace stupoare. Toatã lumea ºtie, inclusiv statistica oficialã, cã sunt circa 22,4 milioane de români, ceva mai puþini decât în 1992. Eroarea cu care s-a lucrat ºi care a fost identificatã dupã numãrãtoarea care a dat aproximativ 21,7 milioane de persoane este ciudat de mare, cei 3,3% depãºind chiar obiºnuitul 32% din sondajele de opinie. Este interesant cã la sondajele electorale au dat rezultate mult mai aproape de realitate decât anchetele din rândul populaþiei. Dacã luãm o broºurã cu populaþia României, citim cã populaþia a scãzut în perioada 1997/2001 cu 20/40.000 de persoane pe an. Milionul lipsã la apelul din 2002 ne aratã de media anualã a fost de 100.000 de persoane, adicã depopularea þãrii a avut loc acum de trei ori mai repede decât se ºtia. În aceste condiþii, apare ºi mai bizar cã numãrul membrilor din familie a fost subevaluat în toate statisticile ºi calculele guvernamentale referitoare la necesarul de consum al fiecãrei familii.