„Parteneriatul public-privat – oportunitate de revitalizare a sistemului sanitar românesc”
La data de 1 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 178/2010 privind parteneriatul public-privat, învestind astfel cu forță juridică ceea ce însemna până atunci mai mult un concept decât un mecanism de cooperare și dezvoltare a principalelor sectoare de activitate, prin regândirea unor politici publice active și coerente.
Astfel, ca o supralicitare a importanței parteneriatului public-privat în sistemul medical românesc, Ministerul Sănătății intenționează să construiască șase spitale regionale de urgență prin parteneriatul public-privat. În acest sens, Guvernul României a aprobat un Memorandum privind aplicarea prevederilor Legii nr. 178/2010 a parteneriatului public-privat în vederea construirii unor noi unități sanitare în București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Târgu-Mureș și Timișoara. Proiectul de investiții reprezintă o aplicare _in concreto_ a parteneriatului public-privat, pentru că Ministerul Sănătății va participa în acest parteneriat cu terenurile pe care se vor construi spitalele, iar companiile eligibile cu finanțarea, care va depăși suma de 1,5 miliarde de euro. Astfel, din perspectiva activării parteneriatului, spitalul construit cu fonduri private va funcționa în regim public, pacienții beneficiind de tratament în același sistem al asigurărilor publice de sănătate ca în prezent, într-un spital public.
Parteneriatul public–privat a depășit în mod legitim stadiul de concept capitalist izolat într-o sferă abstractă și își dovedește viabilitatea într-un sistem care așteaptă de foarte mult timp o revitalizare susținută de politici publice, care nu pot ignora obligația statului de a furniza asiguraților serviciile la care aceștia sunt pe deplin îndreptățiți conform legii.
Inițiativa Ministerului Sănătății este notabilă și determinantă pentru infrastructura spitalicească din ultimii 30 de ani în România, dar, într-o vreme de recesiune economică pentru România, paradigma parteneriatului public-privat poate fi aplicată și spitalelor, unităților sanitare care întâmpină dificultăți majore în asigurarea eficientă a actului medical.
Externalizarea serviciilor imposibil de finanțat de la bugetul de stat către operatori privați, prin încheierea de parteneriate public-private, reprezintă o soluție care va conduce în mod irecuzabil la relansarea unităților sanitare aflate în colaps și la continuarea furnizării serviciilor ce se aflau în situația de a fi abandonate.
Dacă privim la politicile publice impuse în domeniul sănătății de unele state membre ale Uniunii Europene, vom recunoaște preeminența parteneriatelor public-privat și implicit reiterarea unor modele de succes privind activarea
parteneriatelor. Cu titlu de exemplu, se cuvine a aminti Clinica Charité din Germania, spitalele Landeskrankenhaus Feldkirch, Hohenems și Bludenz din Austria și sistemul de spitale regionale din Portugalia.
Veridicitatea reformei în sistemul sanitar românesc este condiționată de susținerea și promovarea constantă a parteneriatelor public-private în sistemul medical, prin eficientizarea serviciilor medicale, astfel încât sursele de finanțare externă să reprezinte investiții pe termen mediu și lung, dezvoltând totul după coordonatele unei culturi organizaționale, cu respectarea dreptului la viață și la sănătate al cetățenilor români.
„Pledoarie pentru o politică națională unitară de protecție în cazul dezastrelor naturale”
În primele două luni ale anului 2011, activitatea seismică s-a intensificat considerabil în România, astfel că s-au produs 42 de cutremure, câte 21 în fiecare lună. Acestea au depășit rar magnitudinea de 3 pe scara Richter, astfel că, teoretic, nu ar trebui să existe motive de îngrijorare, așa cum susțin specialiștii.
În anul 2009, într-un Raport al Organizației Națiunilor Unite, România era integrată alături de Italia și Grecia în rândul țărilor europene cele mai expuse riscului seismic ridicat, principala cauză a vulnerabilității fiind clădirile neconsolidate. Peste un milion de români sunt vulnerabili la cutremur, notează Raportul ONU, în timp ce asiguratorii estimează pagube de peste 100 de miliarde de euro în caz de dezastru.
Un cutremur devastator ar provoca în România pagube imobiliare de circa 105 miliarde de euro, potrivit unui studiu al Ministerului Mediului, citat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Potrivit studiului invocat, circa 75% din locuințele țării au un grad mai mare de rezistență, fiind construite din cărămidă și beton, în timp ce 25% din case sunt din paiantă și chirpici și prezintă o vulnerabilitate considerabilă în cazul unui seism de mai mare amplitudine.
## Doamnelor și domnilor deputați,
Toate aceste studii și statistici au menirea de a responsabiliza autoritățile statului român pentru a contura o politică națională unitară pentru protecția cetățenilor români în cazul producerii unor dezastre naturale. Adoptarea Legii nr. 248/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundațiilor reprezintă un pilon important în clădirea unei asemenea politici publice de prevenire și mai apoi de protecție efectivă a cetățenilor, dar cadrul legislativ trebuie, în continuare, în mod considerabil, consolidat.
Autoritățile administrației centrale și locale trebuie să formuleze și să aplice programe prioritare de reabilitare a clădirilor istorice și a clădirilor care prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate în cazul unui seism de mare amplitudine, proiecte care au ca unic scop prevenirea oricăror tragedii și protecția efectivă a cetățenilor români.
Funcționarea optimă și efectivă a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, structură care este organizată de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență, trebuie să cuprindă și situațiile exprese de cutremure, care prin amplitudinea ridicată pot duce la producerea unor dezastre naturale.
Mai mult, trebuie reactivată și intensificată campania de informare a populației României cu privire la măsurile de urgență pe care fiecare cetățean trebuie să le cunoască în caz de cutremur sau orice altă calamitate naturală.
Necesitatea formulării și implementării cu celeritate a unei politici publice naționale aplicate în mod unitar în cazul dezastrelor naturale reprezintă o dovadă de responsabilitate civică a instituțiilor statului român, dar mai ales o obligație concretă și efectivă de protecție a cetățenilor săi.
„Timișoara – capitală culturală europeană în anul 2020” Titulatura de capitală culturală europeană reprezintă o inițiativă a Uniunii Europene, proclamată în anul 1985 de Consiliul de Miniștri, iar din acel an și până în prezent patruzeci și două de orașe europene au fost învestite cu acest titlu, ca o recunoaștere a culturii și diversității europene.
Pentru anul 2020, Timișoara va candida pentru titlul de capitală culturală europeană, invocând argumente solide, realități de fapt care să justifice candidatura la un asemenea nivel. Dacă în anul 2007 am fost onorați ca Sibiul să primească titlul de capitală culturală europeană, demonstrând întregului spațiu european caracterul multicultural și multilingvistic al orașului, în anul 2020 Timișoara se va dezvălui Europei ca fiind, prin excelență, un oraș al culturii și al culturilor.
Tradiția multiculturală și multietnică formatoare a spațiului de civilizație timișorean se încadrează în paradigma identității europene, fiind o zonă de interferențe și convergențe multiculturale.
Nu trebuie să uităm faptul că la Timișoara a fost editat primul ziar din România în anul 1771, în anul 1815 s-a deschis prima bibliotecă publică de împrumut, cu sală de lectură, din Imperiul Austriac, iar în anul 1847, Johann Strauss fiul a concertat aici, pentru prima oară în afara Vienei.
Timișoara este orașul cu cea mai întinsă arie protejată de monumente istorice din România, peste 14.000 de clădiri de patrimoniu, care oferă măsura unei moșteniri culturale, arhitecturale incomensurabile.
Doamnelor și domnilor deputați,
Timișoara reprezintă un model în ceea ce privește caracterul său multiconfesional și multilingv, conviețuirea a douăzeci și nouă de grupuri etnice aparținând la șaptesprezece confesiuni religioase reprezentând un argument forte în acest sens.
Dincolo de argumentul multiculturalismului, trebuie subliniat faptul că Timișoara reprezintă un centru universitar de excelență, în care studiază peste 70.000 de studenți în peste 30 de domenii diferite, de la științe umaniste, muzică și arte la economie, inginerie, medicină și farmacie, arhitectură.
Din perspectiva spațiilor culturale convenționale și neconvenționale, Timișoara are privilegiul unic în Europa de a beneficia de activitatea a trei teatre de stat: Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”, în trei limbi diferite: română, germană și maghiară. Caz unic în Europa, cele trei teatre își desfășoară activitatea împreună cu Opera Națională Română în cadrul aceleiași clădiri istorice – Palatul Culturii.
În fiecare an, în Timișoara se desfășoară peste 60 de manifestări culturale de prestigiu, sub egida unor instituții și organizații culturale însemnate, efervescența culturală reunind Festivalul Internațional Timișoara Muzicală, Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii și Tineri,
Timișoara – Mica Vienă, cu Festivalul Plai, sau „Săptămâna Cafenelelor Cafekultour”.
Adoptând în anul 2008 conceptul Timișoara Open Art City, dimensiunea culturală își revendică unicitatea, în sensul în care actul artistic nu se mai desfășoară ca un simplu eveniment, ci devine un program susținut permanent și prezentat comunității printr-o largă deschidere. Astfel, Timișoara Open Art City a devenit un brand cultural care promovează imaginea orașului, nu numai în țară, ci mai ales pe plan internațional.
Dincolo de argumentul cultural, Timișoara își poate susține candidatura prin argumentul dezvoltării economice și al investițiilor străine, situându-se pe locul doi la nivel național – după București, municipiul Timișoara polarizând aproximativ 7,5% din valoarea totală a investițiilor străine atrase în România de astăzi.
Pentru a deveni capitală culturală europeană în anul 2020, Timișoara trebuie să continue procesul de modernizare a orașului în toate sectoarele, prin programe prioritare privind reabilitarea clădirilor istorice, reabilitarea spațiilor publice din centrul istoric al orașului, elaborarea Planului Urbanistic General al Timișoarei.
Ca deputat ales de timișoreni pentru a le reprezenta interesele în Parlamentul României, susțin public și în mod activ candidatura orașului Timișoara pentru a deveni capitală culturală europeană în anul 2020, ca o recunoaștere și ca o celebrare a culturii și identității europene comune.
„Drepturile copilului trebuie protejate printr-o politică activă de protecție socială – Mesaj de Ziua Internațională a Copiilor Străzii”
Data de 21 martie marchează în fiecare an, la nivel mondial, Ziua Internațională a Copiilor Străzii, păstrându-și unicitatea nu prin festivismul și focurile de artificii care împodobesc zilele de sărbătoare, ci prin semnalul de alarmă pe care îl transmite în lumea întreagă față de un fenomen social înfiorător, privind încălcarea demnității umane.
Copiii străzii sunt, de cele mai multe ori, victimele unui sistem incapabil să gestioneze probleme sociale grave cu care societatea contemporană se confruntă, astfel că imaginea României în plan extern este asociată adeseori cu problema copiilor străzii. Trebuie subliniate eforturile susținute și efective ale organizațiilor nonguvernamentale de caritate care au condus la reducerea numărului înfiorător de mare al copiilor străzii, dar nu trebuie ignorat faptul că, în acest moment, numai în București se află peste 1.000 de copii care trăiesc pe stradă. Statisticile sunt cutremurătoare pentru că redau în chip fad imaginea unor drame, a unor vieți care se distrug sub atacurile și presiunea străzii.
Doamnelor și domnilor deputați,
Chiar dacă implicarea organizațiilor nonguvernamentale în problema socială a copiilor străzii este determinantă, configurarea și aplicarea urgentă a unei politici sociale efective de protecție a copiilor străzii, ca o categorie defavorizată și vulnerabilă social, reprezintă prin excelență prerogativa instituțiilor statului român.
Necesitatea unei ocrotiri speciale a copilului a fost enunțată în Declarația de la Geneva asupra drepturilor copilului din anul 1924 și apoi recunoscută în Declarația universală a drepturilor copilului, unde se arată _ad litteram_ că „dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și după nașterea sa.” Constituția României prevede în art. 49 alin. (1) dreptul
fundamental al copiilor și tinerilor de a se bucura de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor, astfel că protecția juridică a copilului înseamnă recunoașterea drepturilor acestuia, cât și consacrarea mijloacelor pentru exercitarea acestor drepturi.
Cadrul legislativ românesc solid și bine ancorat în sfera reglementărilor internaționale în materia drepturilor copilului, respectiv Legea nr. 272/2004, dar și alte acte normative definitorii în materie, au forța și deplina autoritate de a invoca în fața instituțiilor statului român necesitatea unei politici unitare active de protecție socială a copiilor străzii, de prevenire a oricăror forme de abandon și de condamnare a oricăror forme de exploatare a minorilor.
Protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului nu poate fi exercitată în mod efectiv în lipsa unei politici active de protecție socială reconfigurate în jurul unor realități care escaladează fenomenul. Astfel, instituțiile statului român trebuie să susțină în mod constant implicarea organizațiilor nonguvernamentale în protejarea drepturilor minorilor care au ajuns pe stradă și care trebuie urgent reabilitați prin integrarea lor în instituții de ocrotire sau de plasament familial.
Nu trebuie ignorat faptul că fenomenul social al copiilor abandonați pe stradă generează și amplifică infracționalitatea în toate formele ei subtile și extreme, astfel că mecanismul de cooperare a instituțiilor statului român trebuie să funcționeze pe măsura pericolului existent.
Ziua Internațională a Copiilor Străzii reprezintă un semnal de alarmă împotriva oricăror forme de ignoranță față de fenomene sociale dramatice și reclamă necesitatea aplicării unei politici publice unitare de protecție socială a unei categorii defavorizate și vulnerabile social.
Doamnelor și domnilor deputați, copiii nu sunt doar viitorul acestei țări, ci chiar prezentul ei, de aceea drepturile, libertățile și interesele lor legitime trebuie garantate și pe deplin protejate.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.