Marius Cristinel Dugulescu

„Pledoarie pentru neretroactivitatea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori”

Aplicarea Ordonanței de urgență nr. 50/2010 privind contractele de credite pentru consumatori într-un mod corespunzător, adecvat contextului economic și social românesc, este o condiție determinantă pentru eliberarea următoarei tranșe de împrumut de la Fondul Monetar Internațional. Dar, dincolo de forța acestui argument, voi invoca protecția consumatorului în deplin acord cu stabilitatea și siguranța sistemului bancar românesc. Mai mult, armonizarea legislației românești cu normele europene nu trebuie să se realizeze conform tiparului îndoielnic al „formei fără fond”, ci în strânsă legătură cu realitățile sociale și economice ale României.

OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, reprezintă rezultatul transpunerii în cadrul legislativ românesc a Directivei Europene 48/CE/2008. Așa cum se prevede în art. 7 și în art. 8 din Directiva Europeană, „pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într-o serie de domenii fundamentale. Având în vedere dezvoltarea continuă a pieței creditului de consum și mobilitatea cetățenilor europeni, o legislație comunitară anticipativă, care să poată fi adaptată la formele viitoare de credit și care să permită statelor membre un grad corespunzător de flexibilitate în procesul de punere în aplicare, ar trebui să faciliteze elaborarea unei legislații moderne în domeniul creditului de consum.” Pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad adecvat de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.

Privind la preambulul Directivei Europene 48/CE/2008, constatăm că transpunerea în cadrul legislativ românesc s-a realizat prin deturnarea adevăratului sens normativ al directivei. Nu întâmplător, șeful misiunii Fondului Monetar Internațional în România a cerut ca OUG nr. 50/2010 să nu se aplice și creditelor vechi, formă care s-ar apropia astfel mai mult de inițiativa legislativă a CE, care a stat la baza ordonanței.

Dacă suntem preocupați, ca parlamentari români, atât de protecția consumatorului român, dar și de stabilitatea sistemului bancar, trebuie să susținem neretroactivitatea OUG nr. 50/2010, în sensul în care trebuie să se aplice numai contractelor de credit noi, nu și celor aflate în vigoare. Forma actuală a ordonanței excedează spațiului normativ al directivei europene, supralicitând probleme de interpretare, și mai ales de aplicare a normelor privind contractele de credit pentru consumatori, de aceea se impun anumite modificări semnificative.