Claudiu Vasile Răcuci

„Politicile românești de asistență socială – statul disprețuitor!”

Anual, de la bugetul general consolidat al statului român se cheltuiesc zeci de miliarde de lei pentru programe de asistență socială, pentru politici și măsuri cu caracter de redistribuire, în vederea sprijinirii celor care nu pot să fie ca noi. Dacă ne uităm la dimensiunea produsului intern brut al României, încă destul de mică, și la nivelul veniturilor bugetare modeste, am putea să afirmăm fără niciun risc că România este țara din Uniunea Europeană care are cea mai mare grijă de cei aflați în risc social, față de cei care suferă și trebuie ajutați. Dar oare chiar așa stau lucrurile în realitate?! Pentru cei care se fac că nu văd sau chiar nu vor să vadă, lucrurile stau chiar invers! Mai precis, persoanele cu handicap, cele care ar trebui să beneficieze de resursele financiare din domeniul asistenței sociale, sunt și cele care profită cel mai puțin de grija statului. Anual, se scurg din buget miliarde de lei către politici și programe care nu au nicio legătură cu ideea de asistență socială și protecție a celor neputincioși.

Zilele trecute, o parte dintre părinții copiilor născuți diferit de noi protestau și își strigau disperați durerea în stradă, deoarece copiii lor nu pot merge la școală. Știe oare Guvernul că jumătate dintre copiii cu handicap sunt analfabeți, deoarece școala nu-i primește, iar infrastructura școlară este o capcană chiar și pentru copiii născuți normal, dar apoi pentru cei născuți cu handicap?

Mai mult, vorbim despre proteste mai degrabă ale părinților, adică ale acelor copii care au părinți care și-au sacrificat întreaga viață pentru ei. Dar despre cei care nu au părinți și se află în „grija” instituțiilor statului ce să mai vorbim? Ei sunt tratați de statul român ca o povară greu de purtat. De aceea, micuții sunt încartiruiți în centrele de protecție ca în adevărate lagăre de concentrare. Nu vă speriați și nici nu vă deranjați prea tare de duritatea cuvintelor mele. Multe centre pentru copiii cu handicap chiar asta sunt. Cifrele vorbesc de la sine!

În ultimii ani, sute de copii cu handicap din centrele de plasament au murit de foame și din absența medicamentelor necesare tratării bolilor de care suferă. Este oare suficient acest lucru pentru a înțelege disprețul pe care statul român îl are pentru persoanele cu handicap? Cum puteți dumneavoastră numi un stat în care copiii mor, și nu accidental, ci de foame, deși se cheltuiesc miliarde în numele lor, dar nu pentru ei?

Apoi, știți foarte bine că sprijinul financiar față de persoanele cu handicap este derizoriu, deși toată lumea știe că nevoile lor medicale, nevoile lor de subzistență, de supraviețuire sunt mult mai costisitoare decât ale noastre, ale celor normali! Chiar dacă toți oamenii politici plâng cu ipocrizie de suferința persoanelor cu handicap, ori de câte ori a existat o propunere financiară pentru o mai bună îngrijire a acestora, imediat a venit scuza crudă că nu sunt resurse bugetare și că s-ar afecta echilibrele macroeconomice!