Nini Săpunaru

„Provocarea maximă pentru România este aceea de a ne decide dacă vom cultiva sau nu plante modificate genetic” Am participat săptămâna trecută la o întâlnire a fermierilor din Regiunea Nord-Est, organizată la Bacău de către o companie de agribusiness.

În calitate de președinte al Comisiei pentru agricultură din Camera Deputaților, i-am felicitat pe agricultori pentru că și-au impus punctul de vedere și, mulțumită implicării lor, a putut fi simplificată procedura de depunere a cererii unice de plată pentru subvenții. Consider că nu ai voie să dai o lege fără să discuți cu cei din domeniu, de la fermier până la cel de la ghișeu.

S-a observat, în cadrul discuțiilor referitoare la aprobarea OUG nr. 3/2015 (privitoare la plățile directe în agricultură pentru perioada 2015–2020), că Guvernul și-a complicat singur viața cu definiții și termeni aberanți, pe care apoi tot ei voiau să îi schimbăm în Parlament. Ce trebuiau ei să facă era să introducă declarația pe propria răspundere referitoare la terenurile pe care un fermier le cultivă: câte în proprietate, câte în arendă, concesiune sau schimb, cu documentele acasă, disponibile pentru orice control, dar să nu se blocheze lucrurile obligând fermierii să producă teancuri de acte, să fie frunzărite la APIA.

Un alt subiect dezbătut alături de fermierii din zona de nord-est a României a fost și oportunitatea României de a cultiva soia modificată genetic, în contextul în care sectorul zootehnic folosește șrot de soia modificată genetic pe care o importă din țări precum Argentina sau Brazilia.

Provocarea maximă pentru România este aceea de a ne decide dacă vom cultiva sau nu plante modificate genetic. În afară de România și zona de sud a Franței, alte țări ale UE nu au condiții pentru a obține producții bune. Ca să fiu mai exact, aș spune că România este singura țară europeană care poate cultiva cu succes soia modificată genetic.

Avem cam 3,8 milioane de hectare ce pot fi cultivate cu soia. Dacă facem rotația culturilor, ar fi 600–700 de mii de hectare pe an cu producții bune, cu peste 200 kg de azotat economisit (prin fixarea lui în sol), deci 5 milioane de lei. Înmulțite cu 600.000 de hectare și cu o producție medie de 3–3,5 tone la hectar, vedem că această cultură poate însemna un important procent din PIB.

Provocarea maximă este că nimeni nu ia discuția în serios, deși noi mâncăm soia la aproape fiecare masă. Spre exemplu, mușchiul de porc din magazine are soia și, dacă nu scrie expres că a fost obținut cu soia nemodificată genetic sau bio, atunci e cu soia modificată genetic, adusă cu vaporul din Argentina sau Brazilia.

UE permite consumul de soia modificată genetic, dar abia recent a dat libertatea ca fiecare stat să decidă dacă vrea să cultive sau nu.

Noi, ca țară, trebuie să ne pregătim de momentul intrării în vigoare a Acordului de liber-schimb cu SUA, pentru că mai este puțin până când vor reveni pulpele uriașe de pui din America, acelea ce pe vremuri se aduceau la noi cu 75 de cenți/kilogram, congelate, aproape de expirare. Erau trimise în România pentru că la ei era prea scump să le facă făină, iar în SUA pulpele de pui sunt produs secundar, nu se mănâncă, așa că au preț de dumping. Sunt convins că acest produs va invada România, iar fermierii români din zootehnie nu vor putea concura dacă nu vor fi lăsați să își cultive singuri furajele, în loc să fie obligați să le importe. Nu vom putea concura cu ei, mai ales că noi hrănim păsările cu soia modificată genetic adusă tot de pe continentul american, deci avem costuri mai mari de producție.