Ion Stan

„Reducerea cu 100.000 a numărului funcționarilor administrației publice, un obiectiv al prim-ministrului aflat pe lungul drum dintre retorica politică, buna guvernare și abolirea pomenilor puterii”

Decizia premierului de a reduce cu 100.000 marea armată a funcționarilor administrației publice am primit-o ca putând fi, deopotrivă, o veste rea sau una bună, după cum ar putea fi și un simplu exercițiu de retorică politică.

O veste proastă, dacă o armată — n.n.: nu exagerăm cu nimic, Armata României are cam tot 100.000! — de funcționari competenți, conștiincioși și loiali, pe deasupra, ar fi trimisă în șomaj, pusă pe drumuri europene sau predată adversarilor politici — ce importanță mai are?! —, din lipsă de resurse financiare ori din nevoia redirijării acestora pentru susținerea altor obligații ale Guvernului, cum ar fi majorarea pensiilor și a salariilor. Ceea ce ar constitui, indiscutabil, o nouă sursă de tulburări ale păcii sociale și de amenințare a stabilității politice.

O veste bună sau chiar foarte bună, dacă premierul a dobândit înțelepciunea și tăria de a recunoaște că guvernează cu o administrație în parte neprofesionalizată, umflată și parazitară, nepotistă și clientelară.

Dacă premierul ar pune pe liber paraziții guvernamentali, succes și cinste lui!

La armata sinecuriștilor de serviciu renunță orice guvern care se vrea legitim și eficient.

Dar dacă decizia premierului este un simplu, ieftin și demagogic exercițiu de retorică politică?!

Premierul, care se prezumă a cunoaște până în cele mai mici și fine detalii starea administrației, a constatat că 100.000 de posturi, inițial prevăzute, din varii motive, dar mai cu seamă bugetare, nu au mai fost ocupate și, totuși, mașina guvernamentală „merge și așa”, iar respectivele posturi pot fi radiate, informându-se, apoi, electoratul că 100.000 de bugetari au fost disponibilizați spre binele interesului public.

În absența necesarei transparențe cu privire la elementele de fundamentare a deciziei, premierul și-a păstrat marja de secret necesară propriului joc politic, pentru care se folosește de omul „potrivit”.

Noul secretar general al Guvernului, spre deosebire de predecesorul său, nu disimulează, adică nu trădează aparențele. Dacă Tăriceanu îi întoarce cheia și-l pune pe direcție, nu se mai oprește nici dacă trebuie să treacă prin zid. Bihoreanul izbește în el până când cel mai înțelegător și concesiv, probabil zidul, cedează.

În situația că ar putea fi valabile, cel puțin în parte, toate cele 3 ipostaze enumerate, dar softul guvernamental este programat politic să atace numai prima variantă, dezastrul administrativ, dar și social va fi garantat.

Să-i urăm Guvernului tot ceea ce-și pregătește!