România este campioana proceselor pierdute la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Țara noastră are de plătit cele mai multe daune în urma condamnărilor de la CEDO: aproximativ 12 milioane de euro în 2009. Mai mult, România
este și în topul statelor rău-platnice: doar 5% dintre despăgubiri au fost făcute la timp. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în 2009 peste 4.000 de plângeri împotriva României, dintre care 97% au fost respinse, iar 153 au fost condamnări ale statului, care a trebuit să despăgubească cetățenii prejudiciați cu 12 milioane de euro. Potrivit statisticilor Curții, în 2009 au fost analizate 4.247 de cazuri (8,3% din totalul cazurilor) îndreptate împotriva României. Țara noastră se situează astfel pe locul al patrulea, după Rusia (cu 32.600 de plângeri, adică 27,7%), Turcia (12.800 – 10,9%) și Ucraina (10.100 – 8,6%).
În total, la 1 decembrie 2009, pe rolul Curții se aflau 11.850 de plângeri, dintre cele 4.247 de plângeri analizate împotriva României, 3.948 au fost declarate inadmisibile, iar 79 de cazuri au fost rezolvate prin înțelegere amiabilă între părți sau prin declarații unilaterale formulate de Guvern. Dintre toate plângerile împotriva României, în 2009 au existat 153 de condamnări ale statului român, adică hotărâri care au constatat încălcarea a cel puțin unui drept prevăzut în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu specificația că numărul de încălcări este mai mare decât numărul total de condamnări, întrucât o hotărâre de condamnare, în majoritatea cazurilor, face referire la mai multe încălcări ale drepturilor fundamentale. Încălcarea dreptului la proprietate este cea care duce, în principal, la creșterea sumei totale pe care statul român o are de plătit, întrucât, de regulă, în cazul prejudiciului material se contabilizează valoarea imobilului care face obiectul plângerii. Astfel, în 2009, suma totală care a trebuit plătită ca urmare a condamnărilor statului a fost de aproximativ 12 milioane de euro, situându-se aproape la același nivel ca și în 2008, când suma a fost de 12,2 milioane euro.
Cauzele care au condus la aceste condamnări sunt, din punctul meu de vedere, nu lipsa de profesionalism a magistraților, ci legislația incoerentă, în special în domeniul respectării dreptului la proprietate. Din acest punct de vedere România trebuie să-și „asume” aceste condamnări, pentru că din 1990 până în prezent, niciun guvern nu a reușit să reglementeze într-un mod echitabil din punct de vedere juridic problemele pentru care țara noastră este condamnată în mod frecvent la CEDO.
*
## „Suntem împotriva diminuării cuantumului pensiilor”
După 20 de ani de așa-zisă democrație, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive și oferă soluții _ad-hoc_ la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidențe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizarea și evaluarea programelor curente și anterioare. Marea problemă a sistemului de protecție socială este lipsa de capacitate de planificare strategică integrată a politicilor sociale. România se află între țările europene cu incidență mare a sărăciei relative, categoriile de populație cele mai expuse riscului de sărăcie în România sunt copiii, vârstnicii singuri, agricultorii, șomerii și pensionarii. Sistemul de protecție socială protejează în mod evident mai puțin copiii, familiile cu mai mulți copii, asigurații din sistemul sanitar și pensionarii în comparație cu alte categorii sociale, așa-zis „privilegiate”. Acest lucru nu este corect, nu este moral și nici logic, până la urmă.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2010, Guvernul dorește diminuarea punctului de pensie, astfel, dacă în anul 2009 cuantumul punctului de pensie a fost de 732,8 lei (43%
din salariul mediu), pentru anul 2010 se dorește ca punctul de pensie să scadă la 38% din salariul mediu pe economie (aproximativ 680 RON), ceea ce ar determina scăderea tuturor pensiilor, iar aici nu mă refer la pensiile mari, ci la acele pensii și așa mici ale marii majorități a pensionarilor, și în special ale agricultorilor, siderurgiștilor și navaliștilor.
Încercăm să înțelegem că nu sunt bani la buget, că situația economică este dificilă, dar ce vină au oamenii aceștia, pensionarii simpli care au contribuit o viață întreagă la fondurile de asigurări sociale pentru a se bucura de o bătrânețe liniștită? Declaram la începutul mandatului că prioritatea mea rămân, în continuare, pensionarii. Subliniez că, spre deosebire de alți politicieni care se „îndrăgostesc” brusc de pensionari în preajma campaniilor electorale, eu mi-am menținut constantă această preocupare. În majoritatea intervențiilor pe care le-am avut pe această temă, fie că a fost vorba de inițiative legislative, interpelări, întrebări, declarații politice adresate de la tribuna Parlamentului sau întâlniri cu membrii ministerului de resort, am încercat să rezolv problemele cu care se confruntă marea parte a pensionarilor din România.
Personal, sunt împotriva oricărei măsuri de diminuare a cuantumului pensiilor, pentru care, din punctul meu de vedere, nicio explicație de natură economică sau de altă natură nu este plauzibilă.
## „Pledoarie pentru bolnavii de cancer”
Ignoranța, lipsa de informare, coroborate cu o implicare încă limitată din partea autorităților în acest domeniu, duc la diagnosticarea târzie a bolii și, ca urmare, tratamentul devine extrem de costisitor, agresiv, implicând mai multă suferință atât pentru pacient, cât și pentru familie. Din aceste motive, în foarte multe cazuri, vindecarea nu mai este posibilă. De aceea, și percepția publicului este greșită, făcând din boala canceroasă un diagnostic fără milă, echivalentul condamnării la moarte.
În Uniunea Europeană, serviciile pentru pacienți, în special pentru cei ce suferă de boli incurabile sau care implică tratament pe termen lung, iau în considerare toate aspectele legate de calitatea vieții sau aspectele sociale implicate. În România nu există încă un sistem coerent de gândire în abordarea nevoilor complexe ale pacienților. De asemenea, nu există o cooperare interinstituțională cu privire la problemele acestor pacienți. Cancerul este în prezent o importantă problemă de sănătate publică, fiind a doua cauză a mortalității la nivel național.
În România, copiii cu tumori maligne sunt diagnosticați tardiv, când afecțiunea se află în ultimele stadii, subliniază specialiștii în oncologie. Cel mai adesea, când copiii sunt atinși de o boală atât de gravă, părinții sunt dezarmați și descurajați în fața suferinței cumplite și a nenorocirii în care se găsesc. Mai mult, ei se confruntă cu un mediu medical care le este străin și prin mentalitatea sa, prin termenii de specialitate și prin nepăsare.
La nivelul județului Galați, în ultimul deceniu s-a dublat numărul cazurilor de tumori maligne la copiii cu vârste cuprinse între 1 și 14 ani. Astfel, la copiii de 0-1 an, dacă în anul 1995 s-a înregistrat un singur caz de tumoră malignă, în 2003 erau luate în evidență alte cinci cazuri, iar la sfârșitul anului 2006, încă trei cazuri de tumoră malignă au fost diagnosticate la sugari. Pe ansamblul grupei 1-14 ani, în anul 1995 au fost 14 cazuri noi de boli oncologice, dar în 2006, numărul acestora ajunsese la 35 de cazuri.
În ciuda acestui fenomen alarmant, rețeaua de oncopediatrie din România continuă să se rezume la doar șase centre de diagnostic și tratament al bolilor oncologice la copii, situate în centre universitare tradiționale: București, Iași, Cluj, Timișoara și Târgu Mureș. La nivelul județelor nu există nici măcar câte un singur medic oncopediatru, aspect ce este inacceptabil. Lipsa medicilor oncopediatri la nivel județean nu permite depistarea precoce a bolilor canceroase la copii, în condițiile în care, în stadii incipiente, multe dintre acestea sunt vindecabile. De aceea, mulți dintre copiii cu boli oncologice beneficiază târziu de tratament și adesea inutil. Viitoarele acțiuni și programe inițiate și dezvoltate de Ministerul Sănătății, dacă ele vor exista, ar trebui să aibă în vedere conștientizarea opiniei publice cu privire la prevenirea, tratamentul și serviciile disponibile în domeniu pentru persoanele bolnave de cancer, sprijinirea familiilor în care există persoane bolnave de cancer, pentru înțelegerea problemelor create de această boală și facilitarea comunicării cu acestea, informarea părinților cu copii bolnavi de cancer cu privire la boală, tratamente, clinici, drepturi legale și alte servicii utile.
*
## „Cultura românească, fără bani pentru supraviețuire”
Ne aflăm în primele zile după aprobarea bugetului de stat al României pe anul 2010. Fiecare dintre noi, oricât de nepriceput într-ale finanțelor ar fi, înțelege că de unde este puțin nu poți face mult. Înțeleg, așadar, și eu că bugetul României este unul de austeritate, ca, din păcate, toate bugetele României din ultimii 19 ani. Înțeleg că nu sunt bani suficienți pentru a fi alocați ministerelor pentru a face ca românii să trăiască mai bine, să trăiască decent, potrivit muncii pe care mulți dintre ei au depus-o zeci de ani. Înțeleg, însă, și faptul că prioritățile României trebuie să fie astfel structurate încât educația să fie pusă în prim-plan, iar când spun educație nu mă refer numai la Ministerul Educației, ci și la cel al Culturii, cultura fiind strâns legată de educația membrilor unei națiuni. Militez pentru nevoia de mai mulți bani la educație, dar cu dorința ca aceasta să nu ne lase indiferenți la nevoia de mai mulți bani la cultură, tocmai pentru că aceste domenii sunt atât de strâns legate. Bugetul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național este și anul acesta unul supărător de mic, jenant de redus pentru o țară cu o istorie și o cultură ca ale României, pentru o cultură ce are nevoie a fi păstrată și promovată. Probabil nu se vor găsi bani suficienți pentru educație și cultură nici la rectificările bugetare viitoare, care să ne dea speranța nouă, românilor, că autoritățile se respectă și ne respectă la fel de mult pe cât ne-au respectat pe noi înaintașii noștri. Potrivit componenței sistemului de finanțare, cultura este un domeniu dependent, în cea mai mare măsură, de bugetul de stat: 98,8% este ponderea acestuia, în timp ce veniturile proprii reprezintă doar 1,2%. În opinia mea, ar trebui sa fie anumite sume care să aibă o destinație foarte clară: teatrele, muzeele, Biblioteca Națională, direcțiile de cultură etc., dar și realizarea câtorva proiecte importante – bienala de la Veneția, târgurile de carte, prezența României la alte evenimente în străinătate – și acestea trebuie susținute de la bugetul ministerului.
Mă întreb de unde se vor găsi fondurile necesare pentru unele clădiri de patrimoniu din București și din țară care așteaptă să fie reabilitate. Totodată, sunt deschise în întreaga țară peste 200 de șantiere la obiective din cadrul Programului Național de Restaurare.
Apreciez echipa actuală de la conducerea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național. Personal, sper să înțeleagă și să identifice resursele financiare pentru a nu lăsa cultura românească să moară.
*
„Tinerii supradotați și rolul lor decisiv la dezvoltarea României”
Potrivit Recomandării nr. 1248 din 1994 a Consiliului Europei, educația este un drept uman fundamental care trebuie, pe cât posibil, adecvat fiecărui individ. Însă acest lucru nu înseamnă nicidecum a privilegia un anumit grup în defavoarea altuia, ci doar a crea acele oportunități educaționale care să permită celor care au abilități deosebite să își dezvolte la maximum potențialul.
Tinerii supradotați reprezintă, pentru orice stat, o resursă umană extrem de valoroasă. Ei sunt acea garanție a progresului unui stat, a locului pe care acesta îl ocupă și îl va ocupa între celelalte state. Ei sunt cei care, prin contribuția lor inovatoare în domenii precum: știință, tehnologie, antreprenoriat sau artă, dau statului în cauză posibilitatea nu doar de a răspunde provocărilor aduse de globalizare sau regionalizare, ci, mai ales, de a crea oportunități prin care statul să poată participa la beneficiile produse de aceste procese.
România are nevoie de acești tineri aici, acasă. Nu ne mai putem permite prelungirea acestui exod de creiere. Ei trebuie să poată găsi în țară un mediu educațional care să le dezvolte abilitățile la capacitate maximă, care să răspundă nevoilor lor speciale de instruire, și nu doar pentru motivul amintit mai sus, ci și pentru a evita producerea unor reacții nedorite și dureroase, precum alienarea sau comportamentul antisocial.
În consecință, printr-o educație diferențiată la nivel formal, nonformal și informal, prin promovarea inițiativei, a spiritului întreprinzător și a creativității lor în toate domeniile, prin încurajarea participării lor active la procesul decizional, acești tineri supradotați își vor putea dobândi competențele, cunoștințele și abilitățile care să îi stimuleze să devină lideri într-o Românie europeană și modernă.
De aceea, a-i identifica și a-i sprijini sunt o necesitate și o responsabilitate pe care trebuie să ni le asumăm cu toții acum, atât clasa politică, cât și societatea civilă, și nu doar pentru beneficiul acestor tineri excepționali, ci și pentru beneficiul societății românești. Fiindcă a face acest lucru înseamnă a da României cele mai bune resurse umane, care ar putea să îi asigure dezvoltarea susținută și progresul economic într-o Europă unită.
*
## „Sistemul sanitar românesc este în moarte clinică”
Sistemul sanitar este la un pas de colaps. Bolnavii abia își mai găsesc medicamentele în farmacii, iar spitalele au bani doar cât să acopere salariile angajaților. Prin proiectul de lege privind bugetul Ministerului Sănătății pentru anul 2010, lucrurile nu vor reveni la normal, fondurile alocate sunt în linii mari cam aceleași ca și în anul 2009, numai că, de această dată, din aceste sume alocate trebuie onorate și împrumuturile angajate de minister în anul trecut.
Sistemul public de sănătate prezintă, în forma actuală, multiple disfuncționalități, dar principala problemă o reprezintă resursele insuficiente alocate de stat, deoarece cele 4,5% din PIB alocate sănătății sunt insuficiente și nu contribuie la îmbunătățirea calității actului medical pentru cei 22 de milioane de beneficiari. Constatăm că, din cauza
deficitului de finanțare, sistemul de asigurări sociale de sănătate nu reușește să-și îndeplinească scopul pentru care a fost creat, mulți dintre cei care plătesc la Fondul de asigurări sociale de sănătate ajung să nu mai poată beneficia de servicii medicale atunci când au nevoie de ele.
Consider că principalele măsuri care trebuie luate pentru eficientizarea finanțării sistemului sanitar ar trebui să fie creșterea numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor de sănătate și a surselor de alimentare a acestui buget, precum și calcularea contribuției în funcție de venituri. Altă măsură ar putea fi introducerea unui mecanism prin care să poată fi colectată o parte din contribuția plătită de românii care lucrează în străinătate la fondurile de asigurări de sănătate din statele de destinație. La ora actuală avem un număr considerabil de români care lucrează în străinătate, dar care și-au lăsat cea mai mare parte dintre membrii familiei în România, aceștia din urmă beneficiind de servicii medicale deseori fără a fi asigurați – în felul acesta, românii plecați la muncă în străinătate nu mai sunt solidari cu cei pe care i-au lăsat în țară, ei contribuind la sistemele de asigurări sociale din statele de destinație.
Consider necesară și recuperarea, de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a tuturor costurilor aferente serviciilor medicale acordate victimelor în cazurile de accidente rutiere sau de agresiune. Spre exemplu, deși legislația specifică asigurărilor auto obligatorii prevede acoperirea costurilor tratării și despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, acestea intrând în prețul polițelor, nu există o procedură de încasare CNAS sau de către unitățile sanitare a contravalorii serviciilor medicale acordate victimelor de la asiguratori, ceea ce aduce o pagubă considerabilă bugetului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Trebuie identificate urgent soluții complementare de finanțare a sistemului public de asigurări de sănătate, înainte ca acesta să intre oficial în moarte clinică, dar cum de la ministerul de resort soluțiile se lasă așteptate sau nu există, probabil că finalitatea imediată va fi greu de acceptat de către noi toți.
*
„Actul educațional din mediul rural”
Școli și grădinițe care funcționează în spații comerciale, fără apă curentă, cu mobilier insuficient sau deteriorat, instalații electrice defecte și curți transformate în pășuni. Acesta este tabloul în care își desfășoară activitatea sute de profesori și mii de elevi din mediul rural.
În județul Galați funcționează în momentul de față 509 unități de învățământ, dintre care: 151 în urban și 358 în rural, autorizate sanitar fiind 416, ceea ce reprezintă un procent de 81,72%. Din 93 de unități care funcționează neautorizat sanitar, 21 sunt în urban și 72 în rural. Verificările efectuate de către autoritățile de resort au scos la iveală faptul că unitățile școlare neautorizate funcționau exact în locurile unde nu avea ce să caute o școală. Este vorba despre apartamente de la parterul blocurilor, spații comerciale, case de locuit, spații cu circuite necorespunzătoare, ca să nu mai vorbim de grupurile sanitare insuficiente. La acestea se adaugă o serie întreagă de probleme care conturează un tablou sumbru al unităților școlare, în special din mediul rural, elevii fiind nevoiți să meargă la cursuri în condiții improprii. Din nefericire, factorii de decizie nu s-au îngrijit să asigure nici măcar apa curentă în școli. Așa se face că fie lipsește sursa de apă sau este
nefuncțională, fie instalația de alimentare cu apă este defectă, fie sistemul de evacuare a apelor uzate nu respectă prevederile legale în domeniu. Trebuie amintit și faptul că sistemul de încălzire al unităților de învățământ se reduce la niște sobe metalice, mobilierul este insuficient sau deteriorat, iar instalațiile electrice sunt defecte sau incomplete. Pentru a completa tabloul, curțile școlilor sunt neîmprejmuite și neamenajate, presărate cu gropi care amenință sănătatea copiilor sau au fost transformate pur și simplu în pășuni.
În prezent, în județul Galați sunt 185 de grădinițe rurale, din care 130 sunt autorizate, dar 76 dintre ele au primit un calendar de conformare pentru rezolvarea deficiențelor. Exista însă 55 de grădinițe neautorizate pentru diverse deficiențe descoperite, pornind de la lipsa apei curente sau instalațiile nefuncționale, dotări sanitare insuficiente sau grupuri sanitare deteriorate, iluminat necorespunzător, și enumerarea ar putea continua.
Nici la capitolul licee nu stăm mai bine. Dintre cele două licee rurale existente în județ, numai unul a fost autorizat, cu calendar de conformare. Este vorba despre liceul din comuna Tudor Vladimirescu, unde autoritățile trebuie să construiască un grup sanitar pentru ca unitatea să continue să funcționeze, în timp ce liceul din localitatea Pechea este neautorizat, întrucât instalația de alimentare cu apă este defectă, iar sistemul de evacuare a apelor uzate este subdimensionat.
Aceasta este imaginea învățământului din mediul rural de la nivelul județului Galați, și cred că din toată țara. De aceea, consider oportună alocarea fondurilor necesare administrațiilor publice locale pentru demararea unor lucrări de modernizare a unităților școlare, care în mod cert vor crește calitatea actului educațional și în mediul rural.
## „Infrastructura românească”
Infrastructura României este o eternă prioritate pentru fiecare Guvern. Ca să ajungă la putere, unii promit autostrăzi, poduri, tot ce trebuie pentru o țară civilizată. Văzute de sus însă, drumurile arată că România a rămas codașă în Europa la infrastructură, ba, mai mult, ocupă ultimul loc în Europa la numărul de kilometri de autostradă.
Două treimi din suprafața totală a infrastructurii din România trebuie refăcută. Mai multe studii arată că starea proastă a drumurilor și lipsa investițiilor în acest segment reprezintă un impediment major în calea dezvoltării economice. În aceste condiții, modernizarea infrastructurii la standarde europene ar trebui să fie una dintre prioritățile naționale pentru perioada 2007–2013.
România are de recuperat un decalaj foarte mare în domeniul infrastructurii, față de restul țărilor UE. De exemplu, din rețeaua de aproape 80 de mii de kilometri de drumuri, doar 20% reprezintă drumuri naționale. Restul sunt drumuri județene și comunale al căror grad de utilitate a scăzut dramatic în ultimii ani, aceasta deoarece numai 21 de mii de kilometri din total au fost reparați. Starea de uzură este mare și din cauza faptului că numărul șoselelor din România a rămas aproximativ același de peste zece ani. Șoselele din zonele turistice au ajuns să fie extrem de aglomerate în perioadele de sezon. În raport cu suprafața țării, România are cea mai mică densitate de drumuri din toate statele membre UE, adică 33,5 kilometri la 100 de kilometri pătrați. România este clasată pe locul 76 în topul mondial al competitivității în
turism, între Azerbaidjan, clasată pe locul 75, și El Salvador, care ocupă poziția 77.
În opinia mea, strategia de transport a României ar trebui să se bazeze, în principal, pe construirea rețelei transeuropene, ceea ce înseamnă autostrăzi noi, și finalizarea celor care sunt în construcție. Pentru drumurile naționale și cele județene, strategia trebuie să se bazeze pe reabilitarea lor, iar în ceea ce privește rețeaua de căi ferate, un obiectiv ar fi creșterea vitezei operaționale maxime la 160 de kilometri pe oră pentru trenurile de pasageri și 120 de kilometri pe oră pentru cele de marfă. Strategia ar trebui să mai cuprindă ridicarea standardelor în infrastructura aeriană și navală. Fiind un sector foarte important, o mare parte din fondurile europene ar trebui să se ducă în dezvoltarea infrastructurii, care în mod cert generează și locuri de muncă.
*
## „Pledoarie pentru creșterea calității învățământului românesc”
Ne aflăm în fața unor măsuri fără precedent anunțate, în ultima perioadă, de către Guvern, măsuri care vizează eliminarea tichetelor de masă și de vacanță, dar, ce este cel mai grav, disponibilizări masive în sistemul educațional, pe parcursul anului 2010. Se încearcă astfel punerea în practică a unui program – al Ministerului Finanțelor și Ministerului Muncii – care vizează disponibilizarea unui număr de 100.000 de bugetari în anul 2010.
Mă întreb: ce vor face acei oameni, cum vor putea ei și familiile lor trece peste această perioadă grea?
Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii nu au o viziune în ceea ce privește stimularea mediului privat pentru atragerea disponibilizaților sau contractarea fondurilor comunitare pentru acțiuni de reconversie profesională. În această declarație politică vreau să atrag atenția asupra disfuncționalităților deja existente în sistemul educațional, dar și asupra problemelor care vor apărea după aceste concedieri, în număr de 17.000, conform reprezentanților finanțelor publice. Ceea ce se propune în acest moment este un lucru greu de acceptat atât pentru dascăli, cât și pentru familiile acestora, greu de acceptat chiar pentru sistemul de învățământ în general, care și așa este într-o stare dezastruoasă. Toți miniștrii care au fost până acum nu au făcut decât să constate gravele probleme cu care se confruntă acest sector și... atât!
Învățământul românesc se află într-un proces de degradare continuă. Media elevilor români care nu reușesc să atingă nici măcar nivelul cel mai scăzut de performanță este dublă față de media UE, România este pe ultimul loc în Europa în privința participării la o formă de educație pentru populația de 15–24 de ani, niciuna dintre universitățile românești nu se afla în top 500 la nivel global, și lista poate continua. Competitivitatea scăzută a forței de muncă și slaba productivitate a muncii în România provin din calitatea slabă a acestui sistem de educație. Angajatorii de pe piața locală sunt nevoiți să investească bugete consistente pentru ca absolvenții facultăților să facă față cerințelor la locul de muncă. Tinerilor nu le lipsesc doar abilitățile profesionale de specialitate, ci și cunoștințele elementare, general valabile și aplicabile la orice loc de muncă. Problemele nu sunt generate doar de calitatea învățământului superior, ci vin din lipsurile cronice ale învățământului preuniversitar – cu alte cuvinte, este o problemă a sistemului în ansamblu.
Oferta sistemului de educație din România este în neconcordanță cu cererea de pe piața muncii și din punct de vedere cantitativ. Piața locală se confruntă cu un deficit acut de personal calificat în cele mai multe domenii, dat fiind că nu există o politică de corelare a numărului de absolvenți cu nevoile pieței. În plus, lipsa unor programe de recalificare profesională a împiedicat anumite regiuni ale țării să beneficieze de oportunitatea unui grad ridicat de disponibilitate a forței de muncă.
*
„Șomajul, principala problemă a României în anul 2010” Peste jumătate dintre români sunt de părere că ceea ce este mai dificil abia acum urmează. Pe piața muncii, șomajul, creșterea prețurilor și degradarea situației economice sunt principalele temeri atât în țara noastră, cât și pe plan european. Acestea sunt și concluziile celui mai recent Eurobarometru realizat de Comisia Europeană, potrivit căruia creșterea prețurilor, situația economică și șomajul sunt principalele dificultăți cu care se vor confrunta românii în anul 2010. Astfel, 40% dintre români cred că problema cea mai importantă pentru ei este creșterea prețurilor, față de 26% care împărtășesc această opinie la nivel comunitar, șomajul fiind a treia mare temere, 15% dintre cei chestionați cred că șomajul va fi cea mai mare problemă pentru ei în 2010.
În România, conform celor mai optimiste previziuni ale reprezentanților Ministerului Muncii și FMI, rata șomajului va ajunge în acest an la 10%. În condițiile în care raportările privind șomajul au la bază o populație activă de 9,1 milioane de persoane, înseamnă că în anul 2010 se va ajunge la aproximativ 1.000.000 de șomeri. Pentru calcularea ratei șomajului, sunt luați în calcul doar șomerii înregistrați la ANOFM, adică cei care încasează indemnizații de șomaj și cei care, deși nu au dreptul la astfel de ajutoare, declară la autorități că sunt în căutarea unui loc de muncă.
Datele privind numărul de salariați din economie, raportat la populația totală, indică însă o situație mult mai gravă. La o populație totală de 21,5 milioane de persoane, potrivit statisticilor oficiale, populația activă din calculele ANOFM este de 9,1 milioane de persoane. Însă numărul salariaților este de doar 5,5 milioane (estimat). Practic, mulți șomeri nu apar în statistici, fiind „incluși” în cei 3 milioane români activi, care nu au venituri salariale și nici nu apar în raportările privind șomajul, fiind asimilați agricultorilor sau întreprinzătorilor pe cont propriu.
În județul Galați, situația este cea mai gravă, județul fiind primul în totalul disponibilizărilor calculat pentru finalul anului trecut și începutul noului an. Astfel, în ultima lună a anului care s-a încheiat, 1.325 de gălățeni și-au pierdut locul de muncă, iar luna aceasta vor fi trimise în șomaj aproape 200 de persoane, într-un singur an de zile fiind concediate 10.017 persoane, șomajul ajungând la 11,5%.
Consider că se impune elaborarea unui plan de măsuri imediate pentru atenuarea efectelor șomajului, printr-o disponibilitate mai mare, în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în vederea atragerii fondurilor europene, pentru ca o parte dintre angajatorii sau angajații care vor fi disponibilizați temporar să poată fi ajutați cu acești bani. România are șansa în acest an să își depășească statutul de contributor net la bugetul Uniunii Europene și să obțină măcar cu un cent mai mult decât contribuie. O politică mai coerentă de investiții în infrastructură, agricultură și turism, pentru a genera locuri de muncă, cred că ar fi una dintre soluții.
„Despre serviciile sociale din România”
Aduc în discuție pentru a nu știu câta oară un subiect care mă frământă și care creează mari probleme și dezavantaje unei mari categorii de persoane: este vorba despre persoanele cu handicap, bătrânii și copiii.
O realitate cruntă ne lovește în acest moment: jumătate din România este complet descoperită din punct de vedere al serviciilor sociale, iar în mediul rural situația este și mai tragică, 50-55 la sută din populație, acolo, este formată din persoane cu handicap, bătrâni și copii abandonați prin plecarea părinților din țară. Pe de altă parte, reprezentanții organizațiilor neguvernamentale reclamă faptul că statul nu finanțează, decât în mică măsură, programele sociale ale ONG-urilor. Astfel, dacă finanțarea de la bugetul de stat ajunge în Uniunea Europeană la 20 la sută, în România, media e de doar 3-4% din PIB. Lipsa finanțării din bugetul de stat este cu atât mai mult resimțită de organizații, cu cât mulți finanțatori internaționali trebuie să se retragă din România, având în vedere noul statut de stat membru.
În România, este evident că atât sectorul public, cât și statul au fost incapabile să ofere o paletă corectă de servicii sociale adecvate noilor criterii impuse. În ultimii ani, se observă o transformare conceptuală de la servicii de asistență socială către servicii sociale primare centrate pe prevenție, identificarea nevoilor sociale, limitarea situațiilor de risc.
Este necesară realizarea unei cercetări de teren care are drept scop final realizarea unei hărți a serviciilor sociale din România, elaborarea Strategiei naționale privind dezvoltarea sistemului de servicii sociale și a Planului de acțiune pentru implementarea acesteia. Este nevoie de implementarea unor servicii specializate care să cuprindă suport și asistență pentru menținerea, recuperarea sau dezvoltarea capacităților persoanelor sau grupurilor vulnerabile, de coerență internă a sistemului de proceduri; corelarea și coordonarea agențiilor de implementare; un sistem unic de acreditare a prestatorilor; dezvoltarea pe scară largă a serviciilor primare, la nivel local; formarea personalului care aplică aceste proceduri (evaluatori, contractanți, agenții de licențiere etc.); formarea specifică a prestatorilor de servicii în domeniul reglementării serviciilor sociale; testarea diferitelor scenarii și proceduri pentru noile mecanisme introduse progresiv; flexibilitatea instrumentelor de reglementare, pentru a permite dezvoltarea serviciilor noi, care acoperă goluri importante în sistemul de servicii; implicarea utilizatorilor și/sau a reprezentanților lor în elaborarea cadrului de reglementare pentru serviciile sociale; introducerea unor instrumente noi de management și monitorizare în câmpul serviciilor sociale; un rol mai activ al prestatorilor de servicii, publici și privați, în definirea politicilor și implementarea programelor de reformă.
*
## „Mediul de afaceri trebuie ajutat să se dezvolte”
Atragerea investițiilor străine și sprijinirea mediului de afaceri prin adoptarea de măsuri legislative care să vină în întâmpinarea problemelor cu care se confruntă investitorii străini, dar și cei autohtoni, ar trebui să fie prioritate de gradul zero pentru orice guvernare, în condițiile în care sectorul privat este unul dintre factorii de bază ai dezvoltării economice, atât de necesare. De asemenea, se impune cu necesitate ca instituțiile abilitate de stat să sprijine sectorul privat, dar și structurile asociative ale oamenilor de afaceri, să dezvolte și să consolideze relații strânse de colaborare pentru deblocarea mecanismelor care în prezent frânează
*
dezvoltarea sectorului privat în România și, implicit, dezvoltarea economică în ansamblu. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că există o strânsă relație de interdependență între accesarea de fonduri pentru dezvoltarea infrastructurii locale de către autoritățile administrației publice locale și atragerea de investiții străine, în sensul că existența unei infrastructuri moderne și oferirea de facilități sunt condiții elementare pentru atragerea oricărui investitor. În aceeași măsură, crearea de locuri de muncă are efecte benefice asupra dezvoltării economice a comunității locale.
Atât pentru factorii de decizie din sectorul public, cât și pentru cei din sectorul privat, este fundamentală eliminarea decalajelor economice dintre județe și apariția unei axe prioritare de dezvoltare pe județe. Problematica complexă a mediului de afaceri trebuie să preocupe în egală măsură autoritățile publice și reprezentanții oamenilor de afaceri, pentru asigurarea unei dezvoltări economice susținute și durabile. Identificarea soluțiilor la problemele cu care se confruntă principalul motor al dezvoltării economice – sectorul privat –, făcută într-un cadru instituționalizat, va avea cu siguranță efectul scontat.
## „Turismul românesc”
Bilanțul turismului la 20 de ani de la revoluție nu poate fi un motiv de mândrie pentru niciunul dintre cei desemnați să-l conducă și să-l organizeze în tranziția spre capitalism.
România are un potențial turistic foarte mare, este un fapt cu care sunt de acord majoritatea celor care activează mai mult sau mai puțin în domeniul turismului. Avem litoral, Delta Dunării, munte, stațiuni balneare, Bucovina, Maramureș și multe altele. Felul în care ar trebui însă exploatat acest potențial și ordinea priorităților arată diferit în viziunea fiecăruia: ori că trebuia să ne axăm pe litoral, unde este concentrată o bună parte din structurile de cazare, ori să facem pârtii de schi întinse pe zeci de kilometri, să revigorăm stațiunile balneare sau să-l scoatem pe Dracula la înaintare. În momentul de față, nu avem nici măcar Autostrada Soarelui terminată, pe Litoral investițiile au fost mult prea puține, promovarea României în afară este aproape inexistentă, stațiunile balneare sunt în paragină, iar cât privește muntele, suntem departe de a fi o destinație consacrată de schi. Turiștii străini sunt puțini, iar veniturile sunt modice.
România a încetat să mai fie o destinație turistică atractivă din cauza concurenței, a ofertei limitate, infrastructurii și serviciilor necorespunzătoare. Oferta turistică românească se confruntă cu mai multe probleme. Toate tipurile de programe oferite de România întâmpină o concurență acerbă pe piețele vest-europene, în timp ce destinațiile concurente oferă o gamă variată de facilități pentru toate categoriile de turiști.
De asemenea, oferta românească este relativ limitată, restrânsă la câteva stațiuni, iar în cadrul acestora, doar la câteva hoteluri. La aceste probleme se adaugă infrastructura tehnico-rutieră necorespunzătoare, lipsa unor hoteluri de confort superior în marile orașe și în stațiunile turistice de interes internațional.
Din punct de vedere al raportului calitate-preț, România a încetat să mai fie o piață turistică atractivă.
Din punctul meu de vedere, principalele cauze pentru care, comparativ cu celelalte țări central și est-europene,
România se prezintă modest în ceea ce privește performanțele economice ale industriei turismului sunt: lipsa unui program de acțiuni coerent și stabil privind dezvoltarea turismului și lipsa fondurilor de investiții destinate dezvoltării, modificării și reabilitării infrastructurii generale și specifice, ca urmare a procesului lent și complicat al privatizării, aplicării unei fiscalități neadecvate, inexistenței unor facilități în domeniul creditelor bancare.
Turismul din țara noastră suferă și din cauza duratei mari necesare reconstituirii proprietății private în cazul activelor naționalizate, scăderii puterii de cumpărare a populației, reordonării priorităților și reorientării unei părți a cererii turistice interne către destinații externe.
Reprezentanții Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului trebuie să vină foarte repede cu soluții pentru redresarea turismului românesc, care țin de o strategie îndrăzneață, proprie sectorului, stabilită cu concursul responsabililor la nivel operațional, care să ofere o viziune, un model capabil să orienteze producția și comercializarea produselor turistice.
Consider că România poate miza pe resursele sale naturale și culturale, pe îmbunătățirea condițiilor și serviciilor de cazare, și nu numai, și, nu în ultimul rând, pe modernizarea infrastructurii, pentru a facilita accesul în zonele cu potențial turistic, dar și pe o activitate de prezentare internă și internațională a potențialului turistic.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Liviu Bogdan Ciucă · 2 februarie 2010 · monitorul.ai