Oana Mioara Bîzgan-Gayral

România îmbătrânește în ritm alarmant, iar dezechilibrul dintre persoanele ocupate și cei care au nevoie de asistență din partea statului se va adânci și mai mult în perioada următoare, pe baza acestui trend. În aceste condiții, există tineri, chiar și trecuți de 30 de ani, care recunosc că nu au muncit nici măcar o zi în viața lor și pentru care găsirea unui serviciu satisfăcător este destul de grea, indiferent de nivelul de studii pe care îl au. Mulți dintre aceștia dau vina pe angajatori, care le solicită un minimum de experiență pentru a-i putea angaja. Pe de cealaltă parte, managerii își explică cerințele prin nevoia de soft-skills, necesare în majoritatea locurilor de muncă actuale, dincolo de atribuțiile trecute în fișa postului, și care, spun ei, nu se pot obține decât prin activități distincte de cele educaționale.

În anul 2017 România se clasa pe locul al cincilea în ceea ce privește ponderea tinerilor cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani care nu sunt angajați și nu sunt incluși în sistemul de educație sau în alte programe de pregătire – NEETS. Procentul celor incluși în această categorie era de 21,4%, față de media europeană de doar 17,2%. Mai mult decât atât, un studiu al INS arată că pentru trimestrul I al anului 2018 șomajul în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani a atins rata de 16,8%, rata de ocupare fiind de 23,4%. Așadar, unu din cinci tineri cu capacitate de muncă nu este angajat. Unu din cinci tineri cu capacitate de muncă nu se poate gândi la stabilitate financiară, dezvoltare personală și profesională, relaționarea cu ceilalți sau contribuția în societate. Neangajarea acestor tineri reprezintă un cost de oportunitate însemnat pentru România, cost care se materializează atât prin nevalorificarea cunoștințelor și a valorii adăugate pe care ar putea-o aduce acești tineri, cât și prin neîncasarea unor impozite și contribuții pe care statul le-ar putea colecta, ca urmare a angajării acestora.

Dincolo de aspectele teoretice, accesul tinerilor pe piața muncii nu se poate face fără mecanisme bine puse la punct, fără o colaborare bine structurată între sistemul educațional și industrii și fără implicare din ambele părți. Iar pentru ca acest lucru să poată fi făcut este nevoie de legi bine gândite, care să susțină implicarea ambelor tabere. Sunt convinsă că împreună le putem crea, astfel încât statisticile despre care v-am vorbit mai înainte să se modifice în bine, iar tinerii să își aducă contribuția în procesele sociale.