Vasile Popeangă

„Românii au ajuns cei mai naivi și mai fraieri dintre traci?” Am supus atenției dumneavoastră data trecută comportamentul unor investitori care, odată ajunși în România în poziții dominante de piață, s-au transformat din investitori în jefuitori, sub niște motive mai mult decât puerile, care sfidau nu numai comportamentul economic normal din țările lor de origine, ci chiar și logica și bunul-simț comun, comportându-se în țara noastră mai rău decât într-o colonie din lumea a paișpea, găsind aici, pe meleagurile noastre, satul fără câini și țara tuturor fanteziilor posibile și imposibile.

Mai aminteam tot atunci și că acestea nu puteau fi realizate decât cu ajutorul cozilor de topor strecurate – politic sau nu – ba prin ministere, ba prin tot soiul de agenții guvernamentale, care au facilitat abuzurile companiilor străine.

Continuăm și acum cu o privire asupra altor așa-ziși investitori ce au rămas cu impresia că românii sunt cei mai naivi și mai fraieri dintre traci...

În 1999, falimentul mai mult decât telecomandat al IMGB a atras atenția unor speculatori puși pe făcut bani ușor, din nepriceperea unora ajunși în funcții-cheie fără să aibă pregătire suficientă pentru postul pe care i-a pus partidul ajuns la guvernare. Kvaerner, unul dintre participanți, o companie foarte bine cotată pe plan internațional până la acel moment, a făcut o ofertă care a fost considerată de așa-zișii reprezentanți ai părții române ca fiind cea mai bună: o jumătate (sic!) de milion de dolari cash plus promisiunea că va investi alți 54 milioane de dolari într-un viitor incert. Consecința? Din 1.700 de muncitori rămași în anul achiziției, au mai „supraviețuit” doar 600, restul fiind puși de „investitor” pe spatele bugetului de asigurări sociale.

Nu multă vreme după achiziție, doar prin vânzarea cantinei, Kvaerner bagă-n buzunare un milion de dolari, adică dublul investiției inițiale. Cât despre promisiunea cu investiția a altor zeci de milioane – băieți paroliști: vorbă a fost, vorbă a rămas... Încă un amănunt colorat: văzând cum merg lucrurile în România, Kvaerner a rămas repede restanțier la plată, ba la curentul electric, ba la taxe și impozite... Întrebat ce s-a întâmplat, replica unuia din conducere a fost stupefiantă: „Păi, dacă așa am văzut la alte mari companii că se face în țara dumneavoastră, ne-am adaptat și noi regulilor din România...” Tot acestei firme trebuie să îi fim „recunoscători” și pentru închiderea, în 2002, a șantierului naval din Tulcea, deși avea o cifră de afaceri de 48 milioane de dolari, închidere ce a adus aceluiași „investitor” un profit de peste 5 milioane dolari. Din păcate, nu a contabilizat nimeni cât a pierdut ROMÂNIA din aceste „afaceri”...

Și, pentru că a venit vorba: nu credeți că, după aproape un sfert de secol de... „capitalism” – fie el „sălbatic”, „de cumetrie” ori cum a mai fost el botezat de diverși oameni politici și nu numai – a cam venit vremea să tragem o linie de bilanț, să vedem, cum zice românul, ce-am avut și ce-am pierdut? N-ar fi rău, eventual, dacă am putea reuși, presupunând că procurorii și-ar mai face timp, printre trasul mâței de coadă în două dosare de ziariști și trei dosare de votanți puși să jure cu mâna pe Biblia de pe capota mașinii, să găsim și niște vinovați și să-i mai tragem la răspundere, fie și doar simbolic, chiar dacă la cârma justiției încă se mai lăfăie băsismul, înainte de a ne râde-n nas, cu doamna Kövesi în frunte, că s-au prescris faptele? După cum n-ar fi de vise rele nici dacă parchetele ar începe să se miște mai cu talent, fie chiar și în dosarele pe care le-au înaintat ba ministerele, ba Curtea de Conturi, și unde am putea găsi inclusiv cozile de topor de care menționam anterior. Să mai pomenim cam cât bănet ar putea veni la buget în urma soluționării acestor cauze?