Culiță Tărâță

S-au împlinit recent 88 de ani de la adoptarea Constituției de la 1923, actul legislativ care a conferit statului român și regimului politic de atunci un caracter democratic și o organizare național-statală unitară, reprezentând fundamentul juridic al întregii vieți politice și social-economice a țării, până în februarie 1938.

Proiectul de Constituție a fost elaborat de Partidul Național Liberal (condus de Ion I.C. Brătianu), partid majoritar în Camere. Partidele de opoziție, în special Partidul Național Român (condus de Iuliu Maniu) și Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache) au declarat că nu recunosc caracterul de Constituantă al Parlamentului și considerau nul și neavenit proiectul Constituției, din cauza încălcărilor procedurilor constituționale de revizuire stabilite de Constituția din 1866.

La 26 martie 1923, Adunarea Deputaților – cu 262 voturi pentru, 9 abțineri și 8 contra – și Senatul, o zi mai târziu – cu 137 voturi pentru, 3 abțineri și două contra –, au adoptat noua Constituție, promulgată apoi printr-un decret regal. Noua lege fundamentală a țării, adaptată la realitățile postbelice, în spiritul adunărilor plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, stabilea că „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”. Totodată, teritoriul României este declarat nealienabil, ceea ce însemna că hotarele României nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi. Împărțirea administrativ-teritorială era, de asemenea, consfințită prin Constituție.

Ca formă de guvernământ, România era proclamată monarhie constituțională, „puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Maiestății Sale Regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de progenitură și cu esclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor”.

În problema drepturilor și libertăților omului, Constituția din 1923 prevede că „românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”. În privința minorităților naționale, Constituția din 1923 stipulează că „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile și politice și a le exercita”. Legea fundamentală din 1923 garantează proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului.

Constituția are la bază principiul democratic al separării puterilor în stat. Puterea legislativă este exercitată colectiv de rege și Parlament, format din Senat și Adunarea Deputaților. Puterea executivă este încredințată regelui, prin intermediul Guvernului, cu precizarea că niciun act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru. Conform Constituției din 1923, puterea judecătorească se exercită de organele ei, iar hotărârile lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele regelui. Constituția din 1923, conferind statului român și regimului politic un caracter democratic și o organizare național-statală unitară, a reprezentat fundamentul juridic al întregii vieți politice și social-economice a țării, până în februarie 1938.