Raluca Giorgiana Dumitrescu

„Școala generației fără de visuri”

„Mă numesc Andrei și am 13 ani. Visul meu e să devin avocat și să apăr copiii și oamenii care nu au nicio vină. Acesta a devenit visul meu după ce a murit tatăl meu. Lui i-am promis că o să mă fac avocat și că o să fac politică. Asta s-a întâmplat acum 3 ani. E, până acum 3 ani am văzut viața roz, dar după ce a murit tatăl meu am deschis ochii mai bine și am văzut cum este viața. De atunci mi-am promis și eu că o să mă fac avocat și n-o să mai fie lumea așa.” Acesta este un fragment din compunerea lui Andrei, elev în clasa a VIII-a într-o școală din mediul rural din România. Unul dintre cei peste un milion de elevi din mediul rural în numele cărora facem educație. Andrei e norocos. A avut cândva un tată care l-a învățat să viseze. Iar, dacă visul nu-i va fi smuls din suflet în anii următori, poate va deveni avocat și poate va intra în politică. Deși suntem deja prea mulți...

În jurul lui însă, în județul care m-a trimis să îl reprezint aici, în Parlament, sunt elevi care nu mai visează de mult la nimic. Colegul de bancă al lui Andrei, mi-a povestit profesorul, prin amabilitatea căruia am avut acces la această compunere, obișnuiește să spună – „Nu pot să visez, domnuʼ. În capul meu e întuneric!”

Asemenea acestor copii în România sunt zeci de mii de cazuri, o țară întreagă de elevi cu traume, zeci de generații pe care sistemul de învățământ românesc nu-i protejează. Și nu o fac, îndrăznesc să spun, cu toată responsabilitatea, pentru că singura preocupare a sistemului e să se protejeze pe sine*. Da, avem profesori extraordinari! Avem manageri școlari dedicați*