Nicolae Dobrovici-Bacalbașa

Se pare că soarta face ca cei care știu să nu spună, iar cei care spun să nu știe!

Eu, unul, m-am ocupat 50 de ani de medicina practică de urgență. Ca atare, nu a existat niciodată în practică un om care să nu vorbească o limbă și, fiind într-un port – Galațiul este port maritim, chiar dacă e la Dunăre –, să nu i se asigure omenește comunicare. Deci vorbim cumva despre „sexul îngerilor” în cazul de față.

Ce se întâmplă însă cu medicina? Este o intruziune extrem de violentă a justiției în actul medical – care de multe ori este discutabil și actul medical este bine să fie controlat, fără îndoială –, dar cu interesul de a se scoate bani de pe urma dreptului pacienților. Dreptul pacienților este un domeniu sensibil și un domeniu în care se abuzează foarte mult din partea avocaților, la ora actuală.

Ca atare, această prevedere a fost absolut necesară, tocmai ca un avocat rău intenționat să nu susțină că pacientul său a fost dezinformat sau noninformat.

În realitate însă, în condițiile în care doctorii, cel puțin din generația mea, vorbeau două, trei, unii chiar patru limbi străine, se comunica cu pacienții. Cu țiganii... că erau unii care nu știau decât țigănește, ceea ce în Galați exista, venea bulibașa... eu nu m-am certat în viața mea cu țiganii. Să fim serioși! Totuși, actul medical nu este un act de golănie, ci este un act pătruns, până la urmă, de umanism. Iar ce discutăm noi aici sunt niște cadre care pun la adăpost actul medical de posibile interpretări abuzive.

Vă mulțumesc.