Vasile Filip Soporan

„Statul – în contextul globalizării și al echilibrării dezvoltării”

După unii, statul a părut – întotdeauna – dușmanul oamenilor care se mișcă, alții consideră statul cel care acordă sprijinul necondiționat progresului, mobilității, noului și frumosului. În contextul primei variante, statul este cel care a ajuns să pună stăpânire pe locuitorii săi și pe mediul lor, încercând să clarifice și să simplifice raporturile dintre stat și

* societate. După profesorul James C. Scott, cele mai tragice episoade de inginerie socială organizate de stat sunt consecința unei combinații pernicioase a patru elemente, toate necesare provocării unui dezastru în sensul cel mai deplin al cuvântului. Acestea sunt: ordonarea administrativă a naturii și a societății, ideologia ultramodernismului, un stat autoritar care poate să își folosească la maxim puterea coercitivă pentru a pune în aplicare planuri ultramoderniste și existența unei societăți civile pasive. Astfel, strict după această logică, plantele utile devin recolte, speciile care le concurează sunt stigmatizate ca buruieni, iar insectele care le atacă sunt considerate dăunători, arborii apreciați devin cherestea, iar speciile care concurează cu ei devin copaci inutili sau arboret. Aceeași logică se aplică și în cazul faunei. Animalele foarte apreciate devin vânat sau șeptel, în vreme ce restul sunt considerate prădători sau dăunători. Pornind de la aceste stări de lucruri și de la experiența generației mele, consider că statul deschis care apreciază competiția, valoarea, dinamismul, progresul, mobilitatea este cel de urmat. În cele ce urmează o să prezint la nivel general și sintetic evoluția acestuia și învățămintele care se desprind din această evoluție.

Sunt mai multe ordini în care ne desfășurăm direct sau indirect activitatea; este vorba de ordinea politică, ordinea socială, ordinea economică și, nu în ultimul rând, ordinea respectării echilibrului naturii. Se poate stabili o ierarhie a acestora, dar poate mai importantă decât ierarhia este întrepătrunderea acestora și modul în care se realizează conlucrarea acestora pentru realizarea echilibrul necesar dezvoltării omului și a societății.

Puterile care pot dimensiona traseul devenirii unei societăți se manifestă între puterea religioasă, economică, militară, politică și cea determinată de forța și potențialul naturii. Dacă la începuturi puterea religioasă și militară erau dominante și subjugau politicul și economicul, după o perioadă în care politica și puterea militară erau dominante, astăzi ne aflăm în situația în care puterea economică este cea dominantă. Practic, ne aflăm în situația în care ordinea economică este cea care vorbește o singură limbă, aceea a banului. Încercăm și începem, destul de timid din păcate, să completăm ultima formă, adăugând grija și respectul față de natură și biodiversitate, față de un nou tip de dezvoltare, și anume dezvoltarea durabilă.

Istoria devenirii societăților și a dezvoltării economice, cu precădere a ultimilor o sută cincizeci de ani, ne arată că ordinea economică se construiește în jurul unui centru, în care se reunește o clasă creativă, caracterizată prin dorința de nou și de descoperiri. Spațiul de desfășurare, construit în jurul centrului sau a unei inimi, presupune existența mediului și a periferiei. În cadrul acestuia, piața și democrația constituie pilonii unei construcții care și astăzi domină omenirea. Ei se întemeiază pe organizarea competiției, conducând la exigența noutății și selecția unei elite. În același timp, competiția presupune luptă, prin urmare va exista un continuum între piață, democrație și violență. Apariția unui centru este determinată de desfășurarea unor acțiuni și de valorificarea unor idei novatoare, care, prin clasa lor novativă, au puterea de a transforma un nou serviciu într-un produs industrial capabil de mare răspândire, de o răspândire la nivelul maselor. O formă economică durează atâta vreme cât centrul poate aduna destulă bogăție pentru a stăpâni mediul și periferia.