Leonida Lari Iorga

Stimaþi colegi,

Am vorbit, nu o datã, cã trebuie sã fim foarte vigilenþi în relaþia cu imperiul rus, revigorat, care nu se lasã de ideea de a folosi teritoriile româneºti pentru a ajunge în Balcani.

La fel am vorbit despre faptul cã Tratatul cu Rusia nu trebuie sã fie acceptat oricum, ci este cazul sã cuprindã ºi un articol privind condamnarea Pactului RibbentropMolotov ºi a protocolului secret la acest pact, de cãtre ambele pãrþi.

Din pãcate, în negocierile ce s-au fãcut, partea românã nu a reuºit sã-ºi impunã punctul de vedere, obþinându-se doar o anexã tehnicã, un soi de declaraþie, care nu are cine ºtie ce valoare juridicã.

Iatã, aºa, umblând cu jumãtãþi de mãsurã, cum ajunge sã semnãm documente ce vin împotriva interesului naþional. ªi aceasta, în timp ce fraþii noºtri români de peste Prut luptã pe baricade, unii chiar mor în aceste lupte, ºi luptã, sã nu uitãm cu cine: cu exponenþii imperiului rus colonizator.

Cum vorbirea mea de pânã acum, în prozã, ar suna de parcã, în pustiu, permiteþi-mi sã-mi exprim un protest ºi în alt gen literar, anume, în versuri, în ce priveºte acest tratat cu Rusia.

Niciodatã nu mi-am permis un lux de a vorbi în versuri în vreun Parlament, dar _”Sub viºinii în floare/ þara e în reflux/ Din lipsã de sentiment /Nu mai simt decât unii/ Ce vin din stihii/ Cum s-a derulat spectacolul mutului figurant./ Dar ce a avut cu niºte copii? De pe ambele pãrþi ale Prutului/ Nu mai simt decât unii/ Dar foarte puþini/ Ce e cu Basarabia ºi Bucovina de Nord/ în Tratatul cu Rusia/ Niºte antiromâni/ Sunt cu hoþii de-acord!/ Ce acord ne-a venit?/Când ªtefan zicea/ Pentru oriºice tagmã, a hoþilor/ þara aceasta nu e a mea/ Nu e a ta/ E a rãstrãnepoþilorÒ._