George Mihail Pruteanu

## Stimaþi colegi,

Aº spune, de la început, sã nu exagerãm. ªtiþi bine, e de notorietate largã faptul cã istoricii chinezi, întrebaþi în legãturã cu Revoluþia francezã, au spus cã nu au destulã distanþã ca sã dea o apreciere serioasã, temeinicã, solidã asupra acelor evenimente de la 1789. ªi în privinþa perioadei comuniste noi mai suntem încã tributari resentimentelor noastre, necazurilor noastre pesonale. Noi... Când spun noi, nu mã refer la noi, Senatul, ci la noi, românii. E nevoie de 50Ñ100Ñ200 de ani ca sã se aprecieze exact cât a fost bine ºi cât a fost rãu în acei ani urâþi, sigur, cu foarte multe urâciuni dar foarte multe urâciuni, sunt ºi astãzi, nu vã supãraþi, iar pentru câteva mari milioane de români unele sunt chiar mai mari astãzi, aºa încât sã nu ne pripim ºi sã vedem numai negru în perioada aceea pe care, pe drept cuvânt, mulþi o blamãm.

În privinþa reprezentãrii în acest muzeu a ridicolului, a derizoriului, a tragicului existent în ploconelile fãcute de unii artiºti, trebuie sã fim ºi aici moderaþi. Nu orice tablou care reprezintã un ºef de stat este, din principiu, ridicol. Mari pictori, titani ai umanitãþii au pictat ºefi de stat. Un tablou de Baba care reprezintã persoana numitã Ceauºescu Nicolae, un tablou de Bãlaºa care reprezintã pe acelaºi om nu este automat un tablou idiot. Peste 100 de ani s-ar putea plãti milioane de dolari pe acel tablou. Acela e un subiect ca ºi oricare altul, o pisicã sau o vazã de flori sau o naturã moartã. Iar în ceea ce priveºte ce donãm noi acolo Ñ donãm, nu vindem, Ñ sunt de pãrere cã trebuie sã ne situãm într-o luminã onorabilã, adicã sã nu ne autoridiculizãm cum ne este specific nouã.

Un autor din Iaºi, un eseist, spunem sã nu É A scris o carte intitulatã ”Ura de sine la româniÒÉ În aceastã mãruntã problemã culturalãÐmãruntã, mã rog, faþã de multe altele, dar cu importanþa ei Ñ eu sunt de pãrere cã trebuie sã gãsim o linie, o potecã atât de îngustã ºi de bine delimitatã care sã scoatã în evidenþã acolo, în acel muzeu, ridicolul existenþial, durerea, tragismul unor asemenea rãsturnãri de fiinþã care au dus la acte artistice ºi de altã naturã, nedorite, dar sã nu ne situãm în ceea ce este acum aproape caracteristic pentru noi: autoblamarea, autoînfierarea. Românii nu fac decât sã se vãicãreascã despre ei înºiºi, despre ºefii lor, despre viaþa lor, a ajuns un topus, un loc comun în Europa ºi în lume aceastã atitudine a noastrã faþã de noi.

Cred cã ar trebui alese cu grijã aceste obiecte. M-am uitat pe lista pe care colegul Iorgovan mi-a împrumutat-o, n-o aveam la mine, nu tot ce este acolo este favorabil nouã, pentru cã, totuºi, dacã participãm, o facem spre binele nostru, nu spre binele muzeului acela, trebuie sã fim É, cum sã spun, de un egoism naþional aici, sã avem noi interese. Or, nu aº vrea sã apãrem noi, ca naþie, într-un mod ridicol, fiindcã nu am fost ridicoli în cei 40 ºi ceva de ani de comunism. Nu am fost ridicoli, am suferit ºi multe nenorociri ºi multe porcãrii, multe ticãloºii, dar românul, fiinþa naþionalã a ieºit întreagã din treaba asta, n-a ieºit pãtatã, n-a ieºit blamatã, n-a ieºit strivitã. ªi apoi, iarãºi spun, ca sã încheiem, ca sã zic aºa cu ce-am început, mai sunt de trecut niºte decenii ca sã se poatã cântãri exact cât a fost bine, cât a fost rãu. Nu sunt de acord cã a fost o Siberie culturalã, cum spunea cineva, ºi nu sunt de acord cu colegul Radu Alexandru, care spunea cã a fost cel mai scelerat regim. Nu ºtiu dacã a fost cel mai scelerat, acest maximum l-ar atinge,