Sanda Maria Ardeleanu

Stimate domnule președinte, Stimați colegi,

Vă rog să-mi permiteți să prezint o „Reacție la... reacțiile generate de legea educației naționale.”

Ca oricărui alt text și textului Legii educației naționale i se pot aplica numeroase coduri de lectură și receptare/interpretare, în funcție de reprezentările sau imaginarul cititorului, de experiența sa de viață sau în domeniu, de așteptările vârstei, de deschiderea culturală, de spiritul democratic și așa mai departe.

„Câți cititori atâtea sensuri”, spune teoria receptării, prin urmare e firesc ca opiniile asupra Legii educației naționale, propusă de Guvern, să fie atât de diverse și contradictorii. Aceasta nu înseamnă însă că legea e contradictorie. Spiritul contestatar al unor cititori nu transformă automat conținutul textului nostru de referință într-unul contestabil. Și apoi, sensul decodării mesajului merge, conform acelorași teorii ale discursului, în dublu sens: de la cititor către text, dar și invers, de la text către cititor, dezvăluindu-i tipul de personalitate, atitudinile și comportamentele, interesele și imaginarul (social, lingvistic).

Intervențiile numeroase în ultimele zile asupra importanței textului noii Legi a educației naționale, corectitudinii lui politice, respectării normei lingvistice, dezbaterile cu „iz de revoluție” – negări, amenințări, conflicte ireconciliabile, „lexic tare” – ilustrează cum nu se poate mai bine creativitatea în a demola o construcție textuală. E creativitatea unor minți strălucite, luminate și bine mobilate, dar, vai, de data aceasta, înțepenite în stereotipuri și clișee impardonabile.

Numeric vorbind, „ceata denigratorilor” este mult mai puternică, vorbitorii „de bine” abia reușind să răspundă unei părți infime a reproșului generalizat. Dă bine să fii în opoziție, chiar dacă logica ar trebui să te conducă imperativ de aceeași parte a baricadei cu colegii tăi constructori, cu nevoile sistemului, a beneficiarilor lui. Să fii într-o opoziție, fie ea și textual/discursivă e mult mai credibil, se pare, decât să accepți să intervii onest, cu argumente „la rece”, asupra unui document de importanță capitală pentru viitorul societății românești.

Vintilă Mihăilescu, cunoscut antropolog și fin cunoscător al spațiului românesc, spunea la un moment dat: „Cultura română este esențialmente efemeră, bazată pe frumusețea efemerului, de aici izvorăște și creativitatea noastră, o creativitate ce poate fi surprinzătoare, dar care nu durează”.

Unui text de lege ce își propune să împrospăteze cadrul educației din România, exprimând nevoile de educare și formare a tinerilor în următorii zece-cincisprezece ani, discursul public mediatic îi opune o efemeridă sub forma artei negației de dragul negației.

Sau poate că perioada comunistă încă are un impact considerabil asupra memoriei și comportamentului nostru, nelăsându-ne încă „bolnavi de rău”, să credem în „construcția de bine”. Sau, poate, avem din nou confirmarea celei mai frumoase calități a românului: cea de a pierde timpul, indiferent de cauză. Căci, oricum, nimic nu durează.