Orest Onofrei

## Stimați colegi,

Pe 16 septembrie, adică mâine, se împlinesc zece ani de când Ioan Alexandru nu mai este printre noi.

Ioan Alexandru a fost cel mai de seamă poet creștin din istoria postbelică a literaturii române. Cu el pare să se fi încheiat, în apoteoza luminii line, șirul marilor poeți tradiționaliști din Ardeal.

Ioan Alexandru, născut Ion Șandor, la data de 25 decembrie 1941, în localitatea Topa Mică, județul Cluj, a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996.

Ioan Alexandru este cofondator al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României. Scurta lui viață a fost ardere pe altarul credinței și al limbii strămoșești. Și-a făcut studiile medii și superioare la Cluj și București, iar în 1968 a devenit asistent al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București.

Bursier în Germania, în scurta perioadă a destinderii ceaușiste, a studiat cu Heidegger, atrăgându-și simpatia și aprecierea marelui filozof. A debutat editorial cu volumul de versuri „Cum să vă spun?”. În paranteză fie spus, toată viața lui artistică și politică a stat sub acest semn, și anume cu dorința și grija mare de a comunica, de a fi foarte atent cum să comunice și cum să spună ceea ce voia să spună.

După 1989 a desfășurat o activitate politică puternic anticomunistă. În noaptea de 21 decembrie 1989, poetul Ioan Alexandru a purtat crucea și icoana Mântuitorului Iisus Hristos printre soldații răniți, participanți la revoluție, din Piața Romană până în Piața Unirii.

Ioan Alexandru, senator PNȚCD, s-a legitimat, la propriu, în fața minerilor veniți în București cu „Imnele Transilvaniei”, „Imnele Moldovei” și „Imnele Țării Românești”, cărțile lui principale. El a strigat de la tribună: „Sunt autorul „Imnelor Transilvaniei și Moldovei!” și s-a dat o luptă între spiritul creștin al lui Ioan Alexandru și forța brută a minerilor. El le-a

strigat acestora, cu o cruce din placaj în mână, crucea pe care a purtat-o și la revoluție, și cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament și să părăsească instituția asupra căreia atacurile violente înseamnă tot atâtea atacuri date democrației.

La un moment dat, s-a întâmplat un lucru ieșit din comun: Ioan Alexandru ținea un piron în mână, iar un miner cu o rangă a bătut acel piron în peretele Parlamentului. De acel piron a fost agățată crucea pe care Ioan Alexandru a purtat-o la revoluție și în fața minerilor. Acea cruce a stat mult timp în Parlament, cu toate încercările unora de a o da jos de acolo. Mai târziu, acea cruce a fost înlocuită cu o cruce mare din lemn, mult mai vizibilă. Aceasta nu înseamnă că și Parlamentul a devenit mai vizibil și mai frumos.

Acest lucru îmi aduce aminte de o pildă care spunea că doi oameni creștini, foarte bogați, au întâlnit un olog și i-au spus: „Noi nu putem, ca pe vremuri Petru și Ioan, să spunem «aur și argint nu avem», dar nici nu putem spune ia-ți patul și umblă!”