Pentru dezbaterea și adoptarea declarației Senatului, Biroul permanent vă propune ca modalitate de desfășurare a lucrărilor ședinței de astăzi următoarele:
– în debutul dezbaterilor vor lua cuvântul foștii președinți ai României, domnul Emil Constantinescu și domnul Traian Băsescu;
– vor urma intervenții ale câte unui reprezentant al grupurilor parlamentare, în limita a cinci minute pentru fiecare grup;
– în finalul dezbaterilor, în conformitate cu prevederile art. 84 alin. (2) din regulament, Senatul urmează să adopte prin vot declarația.
Vă consult dacă sunt observații sau propuneri. Nu sunt.
Atunci permiteți-mi să-i dau cuvântul domnului președinte Emil Constantinescu.
## **Domnul Emil Constantinescu** _– fost Președinte al României_ **:**
Domnule președinte al Senatului, Călin PopescuTăriceanu,
## Domnilor senatori,
## Distinși invitați,
Doresc mai întâi să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi invitat să vorbesc în fața Senatului României.
Apreciez în mod deosebit inițiativa Senatului de a organiza o sesiune dedicată aniversării a două decenii de la lansarea parteneriatului strategic România–SUA. Douăzeci de ani în viața unei societăți pot însemna mult sau puțin, dar într-o lume care se schimbă cu o viteză accelerată această perioadă înseamnă intrarea în domeniul de studiu al istoriei recente, o istorie nescrisă încă și în care mărturiile principalilor actori sunt așteptate.
Unul din inconvenientele discursului politic vine din faptul că, prin repetare, unele noțiuni își pierd puterea înțelesului inițial, cum este și cazul cuvântului „strategic”, folosit de multe ori abuziv.
Elaborarea unei strategii și, prin extensie, a unui parteneriat strategic trebuie să parcurgă câteva etape esențiale: definirea conceptului, impactul emoțional, consolidarea legislativă și diplomatică, transpunerea consecventă în realitatea politică, militară, economică și socială.
Nu întâmplător, în tradiția politică americană președinții au ales să prezinte marile proiecte prezidențiale în universități. Orice proiect politic major trebuie să fie mai întâi un proiect cultural, pentru că el impune o bună cunoaștere a trecutului, o adecvare la realitățile prezentului și anticiparea viitorului.
În cazul parteneriatului strategic cu Statele Unite, șansa mea a fost, în 1991–1992, să fiu profesor la o universitate americană din Top Ten și, fiind invitat să țin conferințe în mai multe universități americane prestigioase, să particip la simpozioane, am avut ocazia să am lungi discuții cu câțiva gânditori importanți pe plan american și pe plan mondial: Zbigniew Brzezinski, Samuel Huntington, Francis Fukuyama și mulți alții.
Am constatat că o preocupare a strategilor americani în condițiile elaborării planurilor pentru Parteneriatul NATO pentru Pace și pentru lărgirea... primul val de lărgire a NATO către est, era aceea de a găsi în estul Europei un partener strategic de tipul celor existente cu Israel... un parteneriat strategic de tipul celor existente cu Israel și Turcia.
În același timp, strategii politici și militari ruși se gândeau la o nouă extindere spre vest, pe un aliniament Belarus, Ucraina, Serbia. Acest plan a fost confirmat mult mai târziu, peste aproape 9 ani, în 1999, când Parlamentul din Belarus și cel din Serbia au votat unirea cu Rusia, iar puternica fracțiune rusofilă din Parlamentul Ucrainei a fost la un pas de a obține și ea acest vot. Numai presiunile asupra lui Boris Elțîn au zădărnicit acest plan.
Pentru ambele planuri poziția României era esențială, în special pentru cel al Rusiei, care avea nevoie de un pod către Serbia lui Miloșevici, ultimul bastion comunist din Europa.
Mi-am dat seama că plasarea României alături de Polonia în poziția de partener strategic al Statelor Unite era, din punctul de vedere al garantării siguranței naționale, independenței și unității țării, mai importantă în acel moment de instabilitate a granițelor decât calitatea de membru în NATO sau UE, pentru că aceste două organizații eșuaseră lamentabil în Bosnia-Herțegovina.
În același timp, un parteneriat strategic cu Statele Unite era un fundament solid, pe care se putea clădi o integrare reală în NATO și în Uniunea Europeană.
Avantajul mandatului meu de președinte a fost că acest proiect, parte a integrării euroatlantice a României, a fost sprijinit de toate formațiunile politice ale Guvernului de coaliție PNȚCD–PNL–PD–UDMR–PSD Cunescu–UFD și, printr-un dialog constructiv, și de partidele din opoziția parlamentară, PDSR și ApR.
Cei care nu au realizat atunci importanța acestui parteneriat strategic – din păcate, au fost destul de mulți – au început să înțeleagă acest lucru de-abia după 17 ani, când Rusia a anexat Crimeea și estul Ucrainei și când și-au dat seama cât de divizată este într-un moment de criză Uniunea Europeană și cât de dificilă este o intervenție NATO, care depinde de aprobarea tuturor parlamentelor țărilor membre.
Oricât... În ceea ce privește impactul emoțional necesar ca un proiect de asemenea anvergură să se nască și să trăiască, oricât de vizionar și bine documentat ar fi un proiect politic, el nu se poate realiza fără un larg sprijin popular. Și imaginile pe care le-ați vizionat din Piața Universității sunt o dovadă vie a capacității poporului român de a simți acele evenimente care schimbă istoria. Și acel entuziasm, acea participare i-a convins pe partenerii americani mai mult decât orice pledoarie diplomatică.
Decizia președintelui Clinton de a veni la București împreună cu toată delegația americană care participase la summitul de la Madrid, după vizita de la Varșovia, a fost luată în circumstanțele în care România obținuse sprijinul tuturor țărilor NATO pentru... țărilor NATO din Europa pentru integrarea în primul val, cu excepția Statelor Unite, Marii Britanii și Islandei.
În iunie 1997, președintele Clinton, care nu putea trece peste decizia Congresului SUA, care aprobase lărgirea NATO în primul val doar cu trei state, mi-a trimis o scrisoare prin care mă invita pentru discuții la Casa Albă. Într-o manieră oarecum neobișnuită în relațiile diplomatice, am declinat această invitație, motivând, într-o convorbire personală cu președintele Clinton, că acceptarea acelei invitații, în condițiile în care poziția oficială a Statelor Unite nu sprijinea integrarea României în primul val, ar fi putut fi interpretată ca o încercare de a obține un avantaj personal. I- am propus însă ca, după Madrid, să facă o vizită la București și să lansăm parteneriatul strategic în mod public.
Din discursul președintelui Clinton, al cărui început l-ați ascultat și care prezintă România ca un model pentru celelalte țări, reiese foarte clar încrederea pe care, în acel moment dificil pentru România, Statele Unite ne-au acordat-o. Și cred că a fost un moment încurajator pe plan intern, cu impact pe plan internațional.
În ianuarie 2000, la Washington, secretarul de stat al Statelor Unite, Madeleine Albright, și ministrul de externe al României, Petre Roman, au semnat parteneriatul strategic consolidat.
Consolidarea parteneriatului strategic nu ar fi fost posibilă în anul 2000 fără votul dat de Parlamentul României propunerii mele de acordare a dreptului de survol avioanelor americane în spațiul aerian al României, cu o majoritate zdrobitoare, de 91%. A fost un moment în care parlamentarii români au dat forță reprezentativă unei decizii dificile, dar pe care s-a construit apoi nu numai consolidarea parteneriatului strategic, ci și intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană.
## Ce putem învăța de aici?
Istoricul britanic Arnold Toynbee, în monumentalul său studiu asupra istoriei, împarte popoarele în trei categorii: popoare care au un proiect istoric și sunt capabile să-l aducă la îndeplinire – acestea sunt națiunile care contează – popoare care nu au un proiect istoric și care, în ciuda unor succese militare excepționale, dispar în neant și popoare care au un proiect istoric, dar nu reușesc să-l realizeze.
Marele proiect istoric al poporului român a fost cel al Revoluției de la 1848 – integrarea românilor în Europa Occidentală, prin acceptarea și preluarea valorilor democrației occidentale. Acest mare proiect istoric a fost jalonat de Unirea de la 1858, de Războiul de Independență de la 1877, de Marea Unire din 1918 și a fost finalizat cu integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană, clădită pe fundamentul parteneriatului strategic dintre România și SUA.
Nu intenționez să abordez efectele politice, militare, economice, sociale ale parteneriatului lansat în 11 iulie 1997 la București. O pot face mai bine decât mine distinșii parlamentari în discursurile ce vor urma.
Vreau să mă refer doar la un singur episod, din păcate mai puțin cunoscut, pentru că privește ceva chiar mai înalt decât securitatea națională: demnitatea națională.
În iunie 1999, în calitate de președinte și comandant al armatei, am luat decizia de întrerupere a survolului avioanelor rusești care transportau trupe și armament
în Kosovo, folosind ca pretext o încălcare de câteva zeci de minute a protocolului convenit de generalul Degeratu, șeful Statului Major al Armatei Române, cu omologul său rus. Notificarea Ministerului Apărării și Ministerului de Externe al Federației Ruse a acestei decizii a fost completată de ordinul ca aviația militară a României să gardeze avionul rus până la ieșirea de pe teritoriul României. Autoritățile militare ruse s-au conformat deciziei pe care am luat-o, întorcând din drum următorul avion care se afla deasupra Ucrainei.
Câteva săptămâni mai târziu, la summitul Europei Centrale de la Salzburg, prim-ministrul Federației Ruse, Serghei Stepașin, a venit împreună cu delegația rusă participantă la summit în apartamentul meu de la hotel și, în prezența tuturor ziariștilor români, a prezentat scuze pentru acea întârziere.
Referitor la acest episod mai puțin cunoscut în România, Madeleine Albright avea să scrie în memoriile ei că prin acea decizie s-a evitat prima confruntare pe teren între militarii americani și cei ruși de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Liderii Federației Ruse au înțeles probabil atunci ceea ce mulți analiști autohtoni nu au înțeles nici acum: tăria garanției de securitate oferite de parteneriatul strategic cu Statele Unite.
În același timp, cred că a contat evitarea de către România în timpul mandatului meu a oricăror poziții de confruntare cu Rusia și respectul cuvenit unei mari puteri, pe care l-am acordat atât timp cât nu a lezat interesul național. Și, nu în ultimul rând, discreția de care am dat dovadă de atunci și până azi.
A fost o decizie riscantă, dar, în momentul în care mi-am asumat acest risc, am avut un gând pe care generalii Armatei Române l-au înțeles poate cel mai bine. Timp de secole, trupele rusești au trecut prin teritoriile românești când au vrut, pe unde au vrut și au stat cât au vrut. A venit un moment când li s-a spus: „Nu.” Și au respectat această decizie într-un mod înțelept, care ar fi trebuit să ducă la un nou tip de relații de respect reciproc, relații între noi și Rusia, relații pe care Statele Unite le încurajau în acel timp și chiar mai târziu, în timpul vizitelor președintelui Bush la București.
Domnilor senatori,
În încheierea cuvântului meu, permiteți-mi să răspund la trei întrebări retorice.
Ce n-am avut în urmă cu douăzeci de ani și ce am câștigat?
Am câștigat garantarea securității naționale de către prima putere militară a lumii, a cărei credibilitate se bazează pe apărarea aliaților săi de orice agresiuni externe.
Ce am avut și ce am pierdut?
Am pierdut solidaritatea națională și aceasta s-a întâmplat într-un mod aproape de neînțeles după integrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Putem redobândi acea excepțională solidaritate construită în jurul unui proiect istoric prin elaborarea și punerea în viață a unui alt mare proiect istoric pentru România, adaptat lumii globalizate și societății cunoașterii în secolul XXI.
De ce avem nevoie acum?
Avem nevoie de sentimentul demnității naționale, un sentiment pe care nu-l poate garanta nicio putere externă, nici președintele, nici Guvernul, nici Parlamentul, dacă demnitatea națională nu este suma respectului de sine și a respectului față de ceilalți al fiecărui cetățean al acestei țări.
Numai prin înlocuirea dezbinării actuale vom putea reconstrui țesutul social grav afectat de criza morală pe care o parcurgem și vom putea să ne bucurăm de roadele
pe care garantarea siguranței naționale și creșterea economică le pot asigura.
Vă mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.