„Stoparea fenomenului Lăzărescu, prioritate a agendei guvernamentale din 17 martie de la Iași”
De peste șaisprezece ani, pacienții sunt plimbați între spitalele din Iași. Zi de zi și noapte de noapte, viața pacienților traumatizați în accidente rutiere sau casnice este pusă în pericol pentru că nu avem un spital în care să existe toate specialitățile și toate posibilitățile necesare evaluării și terapiei acestor cazuri grave.
Nu avem încă un centru în care acești pacienți să fie preluați rapid într-un sistem monobloc și numeroasele urgențe își continuă marșul agonic prin curțile spitalelor atunci când nu urmează un itinerar și mai sumbru printre spitalele ieșene. Anul trecut în UPU de la Spitalul de Urgență din Copou au fost tratați 31.221 pacienți, iar 26.260 (84,13%) au necesitat internarea în clinicile de profil unic ce deservesc majoritar patologia traumatică a Moldovei (Chirurgie Plastică și Reconstructivă, Ortopedie-Traumatologie, Arsuri, Chirurgie de Urgență, Toxicologie), aflate într-un conac boieresc vechi de 123 de ani, în care activitatea medicală se desfășoară în sistem pavilionat.
Tot anul trecut, din cauza lipsei unor specialități medicale, locurilor necesare (spitalul are aproape 200 de paturi deservind întreaga regiune de NE – cea mai numeroasă dintre regiuni) sau condițiilor de cazare, a fost necesară dirijarea spre alte spitale a 4,22% din cazurile ajunse în UPU, și asta în condițiile în care s-au făcut eforturi supraomenești de asigurare cât mai aproape de normalitate a terapiei de urgență, chiar dacă aceasta se desfășoară într-o cutie de tablă. Iar dacă adăugăm restul spitalelor din Iași, de cele mai multe ori lipsite de specialitățile necesare rezolvării urgențelor traumatice, vom avea cu adevărat imaginea înfricoșătoare a fenomenului Lăzărescu în Centrul Universitar Medical Iași.
Este necesar ca sănătatea ieșenilor să fie prezentă pe ordinea de zi a ședinței de guvern din 17 martie, iar
adoptarea urgentă a unei hotărâri de guvern care să asigure finalizarea cât mai rapidă a Spitalului de Urgență din Copou este singura soluție pentru ca pacienții aflați în stare gravă să nu mai fie plimbați între spitale.
*
## „10 ani de viață”
Donarea de organe și transplantarea pot fi îmbunătățite. Asistăm la scăderea dramatică a numărului de potențiali donatori, în condițiile în care numărul celor ce au nevoie de un transplant e în continuă creștere. La sfârșitul anului 2008, 2.085 de pacienți români așteptau un rinichi, alți 350 de pacienți aveau nevoie de un transplant de ficat, iar încă 107 pacienți necesitau un transplant de cord. Pentru ei, în 2009, au fost doar 44 de donatori. În acest moment, pe listele de așteptare, la nivel național, sunt înscrise peste 2.500 de persoane, cererile privitoare la transplantul de rinichi și ficat crescând cu aproximativ 8 la sută anual.
Oficialii Agenției Naționale de Transplant spun că numărul donatorilor a scăzut pe toate categoriile de transplant. În 2008 au fost 2,9 donatori în moarte cerebrală, în condițiile în care nivelul mediu în țările civilizate este de 15–20 de donatori la un milion de locuitori, România ocupând astfel penultimul loc în Europa la donarea de organe.
Opinia publică în România prezintă o rată de refuz a donării de organe variind între 20–60%. În 2001 au existat 21 de donatori cu moarte cerebrală, rata recoltării multiorganice fiind de 61,9%. În 2002, numărul donatorilor de organe cu moarte cerebrală a scăzut la 13, rata recoltării multiorganice fiind de 85%. În 2003, numărul donatorilor de organe cu moarte cerebrală a fost de 8, rata recoltării multiorganice fiind de 75%, tendința de scădere menținându-se în continuare.
Trebuie creat un sistem prin care fiecare să își poată da din timpul vieții consimțământul legat de opțiunea donării de țesuturi și organe întrucât în prezent în România opțiunea „pro” nu este facilitată.
Creșterea numărului de organe și țesuturi pentru transplant ar putea fi realizată prin introducerea acestei opțiuni pe cardul național de asigurat, reflectând astfel cu fidelitate voința individuală cu privire la donarea de țesuturi și organe. Aceasta ar însemna că persoanele sănătoase, cu capacitate de decizie, își pot exprima din timpul vieții voința de a fi donator. În această situație, ar exista un consimțământ explicit, pe care nici măcar familia, în momentul decesului persoanei, nu-l poate anula. Această opțiune înregistrată pe cardul național de asigurat poate constitui baza Registrului Național de Transplant.
Voi depune azi o inițiativă legislativă de modificare și completare a Legii nr. 95/2006 ce vizează îmbunătățirea donării și transplantului de organe prin introducerea pe cardul național de asigurat a opțiunii de donare de țesuturi și organe, în urma consimțământului explicit al persoanei cu capacitate de decizie.
Sunt convins că veți susține această lege care va aduce câte 10 ani suplimentari în viața multor români. *
## „1 aprilie – ziua păcălelilor farmaceutice?”
Reprezentanții Asociației Române a Producătorilor Internaționali de Medicamente susțin că noul contract-cadru va duce la creșterea de până la nouă ori a contribuției pacienților pentru a-și continua actuala schemă terapeutică,
faptul că nu se va mai compensa, ca până acum, cel mai ieftin DCI (Denumire Comună Internațională), ci cel mai ieftin medicament dintr-o clasă terapeutică. De fapt, aceste măsuri nu vor aduce economii în sistem și nici nu vor rezolva situația.
Modificarea compensării presupune reevaluarea și consultul unui număr de aproximativ opt milioane de pacienți pentru a se reveni la tratamente de acum 40-50 de ani, adică medicamente descoperite în anii ‘50. Medicilor li se va limita arsenalul farmacologic necesar individualizării strategiilor terapeutice în beneficiul pacienților.
Complicațiile care vor apărea vor necesita consulturi suplimentare sau spitalizare și vor genera costuri mai mari decât cele ale terapiei actuale.
Există posibilitatea apariției unor blocaje în sistem prin faptul că un număr redus de medici vor trebui să schimbe terapia unui număr important de pacienți în mai puțin de o lună.
De ce să ne păcălim de 1 aprilie? Toată lumea știe că „nu există boli, ci doar bolnavi”, iar fiecare bolnav își are identitatea sa și reacționează în mod diferit față de ceilalți suferinzi de aceeași boală.
În condițiile unui sistem sanitar aflat în colaps trebuie găsită soluția sănătoasă în care să fie implicați toți cei care iau decizii pentru sănătate – Colegiul Farmaciștilor, Colegiul Medicilor, producători, distribuitori – care să elaboreze o strategie pentru sistemul de sănătate. Aceste măsuri trebuie să fie independente de cei care conduc și să amelioreze sistemul în funcție de necesitățile reale.
Altfel, 1 aprilie va rămâne doar ziua păcălelilor...
*
## „Moartea ocupațională – sindromul Karoshi”
Asistăm și în România la creșterea numărului de cazuri de îmbolnăviri și decese cauzate de suprasolicitarea în desfășurarea activităților de serviciu, ca rezultat al expunerii îndelungate la activități fizice sau intelectuale în vederea acoperirii solicitărilor de la locul de muncă.
Soluția limitării timpului de muncă nu este eficientă și nici constituțională, întrucât dreptul fiecăruia la muncă nu poate fi îngrădit.
Normele UE, Directiva 2003/88EC (2003), recomandă statelor membre reguli clare privind respectarea drepturilor angajaților, ce prevăd transpunerea în legislația națională a mai multor măsuri, dintre care prima viza stabilirea duratei medii a săptămânii de lucru (inclusiv orele suplimentare) la maxim 48 ore, ce nu poate fi prelungit decât prin exprimarea consimțământului scris al angajatului.
Încadrarea îmbolnăvirii sau decesului ocupațional – cauzate de epuizarea rezultată din munca suplimentară pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu – la categoria accidentelor de muncă facilitează stabilirea unui raport de cauzalitate între munca îndelungată până la epuizare și efectele acesteia asupra organismului.
În acest sens, avem exemplul legislației unor țări precum Japonia, în care se recunoaște ca accident de muncă îmbolnăvirea sau moartea de pe urma epuizării prin supramuncă. În 2001, legea a fost chiar revizuită, în sensul creșterii de la o săptămână la șase luni a perioadei în care sindromul Karoshi își produce efectele, după încheierea perioadei de supramuncă. Astfel, în 2002, un caz de deces din pricina sindromului Karoshi a fost asimilat unui accident
de muncă, deși persoana respectivă a murit la nouă zile după încetarea contractului cu firma la care lucrase peste program. A fost vorba despre o femeie care a murit pe 7 aprilie 1998, în urma unei comoții cerebrale cauzate de epuizare. Ea a fost angajată cinci luni ca designer la o firmă din Osaka, răstimp în care a muncit 150 de ore (19 zile de muncă!) lunar peste programul normal de muncă. După cele cinci luni de lucru aproape non-stop, femeia și-a luat o săptămână de concediu, apoi s-a angajat la o altă firmă. Accidentul cerebral fatal s-a produs în a doua zi petrecută la noul job. Părinții decedatei au dat în judecată firma la care aceasta lucrase peste program. După trei ani de război judiciar, firma a convenit să achite o compensație de 40 de milioane de yeni (aproximativ 350.000 euro, la cursul de atunci). Conform presei japoneze (Kyodo World News Service), recordul absolut de muncă peste program a fost consemnat mai recent. Anul trecut, o companie japoneză de transporturi din Okayama a fost dată în judecată de văduva unui fost angajat, decedat în aprilie 2002, la vârsta de 57 de ani, în urma unui atac de cord. Văduva a pretins compensații de 63 de milioane de yeni, susținând că soțul ei a murit din cauza faptului că a muncit 16 ore zilnic (de la 6 dimineața la 10 seara), timp de 18 ani.
Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă vizează prevenția îmbolnăvirii și decesului ocupațional (ca urmare a epuizării rezultate din munca suplimentară pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu) prin încadrarea acestora în categoria accidentelor de muncă, dacă angajatul nu și-a exprimat în prealabil acordul scris privind prelungirea timpului de muncă. Posibilitatea muncii suplimentare trebuie să fi fost acceptată și de sindicat, în contractul colectiv de muncă, iar acordul angajatului nu poate fi considerat valabil mai mult de un an, dacă nu este înnoit.
E o lege pentru fiecare român ucis de exploatare. E o lege pe care sper să o susțineți.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.