Ioan Vulpescu

„Subfinanțare și suprafinanțare. Cultura românească în fața utopiei franceze”

Desfășurarea crizei sanitare din ultimul an ne-a învățat că dezideratul minimal pe care ni-l putem îngădui în vremuri de criză este ajungerea pe un platou – acest simulacru al echilibrului și stabilității, menit să amorțească frica și să creeze iluzia unei situații aflate sub control. Problemele apar însă atunci când dezideratul stabilizării pe un platou este transferat și în alte sfere ale vieții unei societăți, așa cum s-a întâmplat în privința sferei culturale.

Aflată și ea în plină desfășurare, criza culturii românești a ajuns, într-adevăr, pe un platou, dar într-un sens cu totul aparte*. Măsurile aberante sau absența măsurilor necesare din sectorul cultural s-au stabilizat într-un punct sigur, în care nu mai trezesc surprinderea sau revolta nimănui, în care nu îi mai îngrijorează real decât pe cei puțini și direct implicați, un punct în care criza a luat locul normalității. Subfinanțarea acestui sector, de la debutul pandemiei până în prezent, la care se poate adăuga absența unor măsuri decizionale vitale pentru buna desfășurare sau pentru existența _de facto_ a anumitor evenimente și instituții culturale, reprezintă doar o mică parte din „contribuția” actualei guvernări la criza sectorului cultural.

În ultimul an, cultura a încasat numeroase lovituri tocmai din partea celor responsabili, paradoxal, cu susținerea și ajutorarea sectorului cultural*