Cristian Rădulescu

Suma pe care am vehiculat-o eu – o țin minte din timpul dezbaterilor din comisie, am spus ceva legat de 850 de milioane de euro – reprezintă banii care trebuie dați de către statul român pentru magistrații care au câștigat procese definitive și face obiectul acestui act normativ, precum și pentru celelalte categorii de salariați bugetari. Cam la atât s-a ajuns în momentul de față și știți că au fost ordonanțe de guvern succesive care au amânat termenul de plată. În decursul timpului, pe la comisie au trecut sume din ce în ce mai mari, sigur, pe măsură ce alte procese erau câștigate. La început, acum un an de zile, vorbeam de 450 de milioane de euro, acum, cu totul, ar fi pe undeva pe la 850 de milioane de euro, dacă-mi aduc eu bine aminte, și este foarte posibil ca, în decursul acestui an, suma finală să treacă de un miliard de euro. Iar noi vorbim, în foarte multe cazuri, cum putem să facem o economie de o jumătate de milion de euro prin diverse acte normative sau prin diverse restructurări, diverse reduceri de salarii din sectorul bugetar. Aici, din păcate, este vorba de un caz flagrant de indisponibilitate a unei sume de asemenea mărime pe care să o aibă statul în momentul de față. Statul nu refuză plata. Când ați pomenit de o anumită concluzie a Curții Europene a Drepturilor Omului, ea era corectă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului spunea că nu poate fi invocată lipsa de lichidități a unui stat pentru a refuza plata unor drepturi. Statul român nu refuză. În repetate cazuri, printre care și în momentul emiterii acestor acte normative de amânare, statul român a spus că vrea să plătească aceste sume, dar, în momentul de față, nu are posibilitatea.

Au existat cazuri în jurisprudența europeană în care, într-adevăr, s-a vorbit că intervalul rezonabil de amânare poate fi undeva pe la doi ani și șase luni, dar acestea erau cazuri punctuale, și unul dintre ele îl aduc în fața dumneavoastră pentru savoarea lui, un caz în care o persoană privată a dat în judecată statul ucrainean, fiindcă trebuia ca unitatea militară unde activase să-i plătească niște drepturi. Or, unitatea militară ucraineană, deja am enunțat, aveți în cap situația, era într-o lipsă totală de lichidități și a fost evident că nu poate să plătească în momentul respectiv sumele cuvenite persoanei particulare și s-a apreciat că un interval de doi ani și șase luni, șapte luni ar fi rezonabil.

Aici este vorba de statul român, aflat în perioada pe care o cunoaștem și o înțelegem, și nu de un caz particular, ci de sute sau mii de cazuri concrete, care însumează sume care sunt de ordinul sutelor de milioane de euro.

Prin urmare, sigur că și jurisprudența europeană trebuie judecată cu multă meticulozitate, dar și aplicarea trebuie să țină seama de context.