Tánczos Barna

Suntem în 2018 și cred, sincer, că ar fi timpul să devenim parteneri deschiși și corecți și atunci când discutăm acest subiect, mai cu seamă acum, în anul Centenarului. Prezentul este momentul de joncțiune între trecut și viitor, anul Centenarului este deci, în același timp, și începutul celui de-al doilea secol al României moderne. Ar trebui să fim, într-adevăr, parteneri deschiși și corecți, parteneri care ne raportăm la acele momente din istoria noastră comună care ne unesc și pot constitui puncte de referință pentru viitorul pe care îl formăm tot împreună.

Nu este locul și momentul evocării evenimentelor transilvănene din ultimii 1.000 de ani, dar istoria comună a românilor și maghiarilor, deseori zbuciumată, istorie comună, în care momentele de glorie ale uneia dintre părți se contopesc cu momentele și fac pereche aproape de fiecare dată cu dezastrele istorice pentru cealaltă parte, această istorie comună ne obligă să tratăm subiectul extrem de sensibil al formelor de autonomie cu maximă deschidere, empatie și înțelegere.

Evenimentele de acum 100 de ani de la Alba Iulia reprezintă, fără doar și poate, un punct de referință istorică pentru viitorul pe care îl formăm împreună. Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Marea Unire pecetluită cu angajamentul privind autodeterminarea, autoguvernarea popoarelor din România unită, este un asemenea moment, un asemenea moment istoric. Nu doresc să dau citat din punctul 1 din această rezoluție, însă revendicările minorității maghiare din România, propunerile UDMR privind diversele forme de autonomie sunt absolut justificate, pentru că, dincolo de statutul special de care s-a bucurat de-a lungul istoriei Ținutul Secuiesc, aceste revendicări izvorăsc tocmai din acest document istoric.

Întrebarea care trebuie pusă astăzi este dacă putem să avem o dezbatere deschisă și corectă pe tema formelor de autonomie, revendicate de minoritatea maghiară din România. Sunt convins că da, dar trebuie să vrem.