Mircea Irimescu

„Superlativul securității”

Radios, în stilul său caracteristic, președintele Traian Băsescu și-a anunțat recent supușii despre atingerea de către România a unui record național absolut: „cel mai mare grad de securitate din istorie”. Vestea ne-a fost dată în legătură cu anunțarea montării într-o bază militară din județul Olt a unor moderne instalații de radiolocații și rachete, ultimele rezultate ale unei nebune curse a înarmărilor, începută chiar de la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial.

Convingerea președintelui – dacă este vorba despre o convingere! – este ciudată, deoarece noi facem parte din NATO, structura militară care asigură condiții de apărare mulțumitoare pentru majoritatea statelor europene, și nu numai. Să înțelegem că, așa, brusc, spre deosebire de aliații ei, România a constatat că acest sistem de apărare nu-i mai este suficient și a căutat soluții complementare pe care acum, iată, le-a găsit?

Cred că ne aflăm într-un caz legat de obsesia nevindecată a protecției care ne-a însoțit în permanență în ultimul secol și jumătate. Fiind în tovărășie militară cu cel mai puternic stat de pe planetă vom beneficia și noi de cele mai moderne și puternice mijloace de care dispune acesta. Cu alte cuvinte, Statele Unite ale Americii, apărându-și dispozitivele montate în România, vor apăra și țara noastră și, în acest mod, grijile securității noastre naționale n-au a ne mai chinui.

Deși încântarea președintelui în această chestiune poate fi împărtășită de mai multă lume, ceva mă face să cred că judecata sa este pripită. Din înțelepciunea populară se știe că, atunci când ești mic și te bagi în bătaia dintre cei puternici, indiferent de învingător, vei încasa destule lovituri ca să nu le mai uiți niciodată. Devenind la rândul nostru țintă pentru adversarii americanilor, riscurile noastre de război nu numai că nu dispar, ba chiar cresc considerabil. Ș-apoi, să nu uităm lecțiile pe această temă pe care ni le-a dat istoria și modul în care au procedat alte state în condiții similare.

Cu excepția perioadei de, practic, pierdere parțială a suveranității statale din vremea comunismului – nu ne puteam alege parteneriatele militare –, noi am tot căutat alianțe prin care să ni se garanteze integritatea teritorială.

De la 1883 încoace, România a tot avut, cu scurte perioade de excepție, protecția unor mari puteri militare, dar asta nu a însemnat câtuși de puțin că am fost scutiți de necazurile specifice condiției noastre de stat mic. Lunga alianță cu Austro-Ungaria și Germania din timpul regelui Carol I, deși benefică, ne putea duce în 1914 nu la realizarea idealului nostru de unitate națională, ci, din contră, la o catastrofă națională.

Apoi, politica interbelică dusă în favoarea democrațiilor occidentale, Franța și Anglia, deși ne-a dat iluzia unei protecții a teritoriului național, nu ne-a ajutat cu nimic în dramaticele momente din vara anului 1940, când granițele ni s-au prăbușit. Și încă... Nici măcar garantarea de către Germania – cea mai mare putere militară a Europei acelor timpuri – a frontierelor ciuntite de după Dictatul de la Viena nu ne-a fost de ajutor. Ba, din contră, ne-a condus, la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, la un dezastru militar.