Titlul: „Imunitatea parlamentară în statele Uniunii Europene”.
„Imunitatea parlamentară este o formă de protecție menită să apere membrii Parlamentului de eventuale urmăriri judiciare abuzive sau șicanatorii. Ea a fost proiectată să protejeze aleșii poporului împotriva arbitrarului și a imixtiunilor Executivului sau chiar a puterii judecătorești. Un alt scop este dorința de a se asigura minorității parlamentare dreptul de a spune orice, fără teama de a fi sancționați de către Cameră (în fapt de către majoritate), și asta pentru că și respectiva minoritate este reflectarea unei părți din suveranitatea națională.
O formă incipientă de imunitate se întâlnea și în Roma Antică, la tribunii plebei, iar încălcarea ei putea atrage chiar pedeapsa cu moartea.
Originile imunității parlamentare datează din 1397, când Camera Comunelor din Parlamentul englez a adoptat un document care denunța comportamentul scandalos al regelui Richard al II-lea în domeniul finanțelor. Thomas Haxey, parlamentarul care se afla în spatele acestui act, a fost judecat și condamnat pentru înaltă trădare. În urma presiunilor exercitate de către Camera Comunelor, sentința nu a fost dusă la îndeplinire, iar Haxey a primit scuze din partea Curții Regale. Acest eveniment a determinat Camera Comunelor să revadă prevederile referitoare la dreptul parlamentarilor de a discuta în deplină autonomie și libertate, fără intervenții ale Coroanei.
Libertatea de exprimare, introdusă în Camera Comunelor la începutul secolului al XVI-lea, a fost confirmată în Declarația Drepturilor din 1689, care apăra în mod expres membrii Parlamentului de orice amestec din afara acestuia cu privire la actele și dezbaterile la care participa.
În Franța, după Revoluția din 1789, s-a simțit nevoia garantării imunității aleșilor pentru opiniile exprimate în exercitarea îndatoririlor lor. Decretul din 23 iunie 1789 rezolvă acest lucru, după o propunere a lui Mirabeau. Acesta a fost urmat de proclamarea în Decretul din 26 iunie 1790 a privilegiului membrilor Adunării de a nu putea fi puși sub acuzare fără autorizația acesteia.
Apariția acestor privilegii parlamentare în Franța se leagă de poziția de superioritate față de alte autorități ale statului căpătată de Adunarea Națională în contextul revoluției.
De atunci, imunitatea parlamentară a fost introdusă și în celelalte țări ale Europei continentale, unde modelul francez, cu dublul aspect, neresponsabilitate/inviolabilitate, a exercitat influență predominantă.
Majoritatea sistemelor de drept prevăd o dublă protecție pentru membrii Parlamentului:
– inexistența răspunderii sau neresponsabilitatea pentru voturile și opiniile exprimate în exercitarea mandatului ( _non-liability_ , _irresponsabilité_ );
– inviolabilitatea ( _inviolabilité_ ), care cuprinde un set de reguli privind arestarea, urmărirea penală sau trimiterea în judecată a parlamentarilor.
Această dualitate neresponsabilitate–inviolabilitate este relativ neimportantă în Olanda, unde nu se oferă nicio inviolabilitate, și, de asemenea, în Marea Britanie și Irlanda, unde există o protecție redusă în această privință.
Treptat, s-a lărgit sfera persoanelor protejate de imunitate la toate persoanele care participă la procedurile parlamentare, în țările cu sistem britanic (Marea Britanie, Olanda, Irlanda); membrii adunărilor regionale (Landstag) în Austria sau membrii comitetelor și consiliilor regionale în Belgia. În Germania, numai membrii Bundestagului au imunitate, nu și cei ai Bundesratului.
## Inexistența răspunderii
Domeniul său cuprinde protecția împotriva sancțiunilor privind actele înfăptuite în exercitarea mandatului parlamentar, altfel spus apără libertatea de exprimare.
În principiu, parlamentarii nu sunt răspunzători în civil și în penal pentru actele cuprinse în această formă de imunitate. Această protecție nu exclude însă posibilitatea ca membrii Parlamentului să fie sancționați disciplinar pe linie de partid sau chiar excluși.
Unul dintre cele mai controversate aspecte ale neresponsabilității este întinderea protecției oferite în ceea ce privește opiniile exprimate. Majoritatea constituțiilor se referă la conceptul de «opinii exprimate în îndeplinirea atribuțiilor» (Austria, Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg, Portugalia), care permite o interpretare oarecum extinsă, cu consecința aplicării imunității și anumitor declarații făcute în afara Parlamentului.
În Franța, se pare că practica judiciară pleacă de la un sens mai restrâns al inexistenței răspunderii, excluzând,
spre exemplu, comentariile făcute de un parlamentar în timpul unui interviu la radio.
Unele constituții specifică faptul că inexistența răspunderii se referă strict la voturile și opiniile exprimate în interiorul parlamentelor. Astfel sunt legile fundamentale din Danemarca, Olanda, Irlanda, Finlanda sau Germania.
Doctrina și practica se îndreaptă în majoritatea sistemelor spre respingerea extinderii neresponsabilității pentru opiniile exprimate, spre exemplu, în articole de presă, dezbateri publice la TV sau declarații electorale. Pe de altă parte, se acceptă în unanimitate că declarațiile făcute în contextul îndatoririlor private nu sunt protejate de acest aspect al imunității.
Spre deosebire de inviolabilitate, inexistența răspunderii are o calitate absolută, și anume durata efectelor ei: protecția se menține și după expirarea mandatului parlamentar, bineînțeles, cu privire la opiniile exprimate în timpul acestuia.
În unele state, parlamentele nu au competența de a retrage neresponsabilitatea membrilor, ca urmare a caracterului absolut al acestei fațete a imunității. În alte țări, ea poate fi ridicată prin decizie a Parlamentului, ca de exemplu în Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania sau Grecia.
În cele mai multe state, inexistența răspunderii este considerată ca fiind guvernată de norme imperative de drept, deci un parlamentar nu poate renunța la dreptul său. În Marea Britanie, după adoptarea Legii calomniei, în 1996, membrilor li s-a permis să renunțe la privilegiu în cadrul proceselor având ca obiect calomnia. Pe de altă parte, în Anglia sau Irlanda, această formă de imunitate se aplică nu numai parlamentarilor, ci și altor participanți la procedurile parlamentare, ca experții sau consultanții.
## Inviolabilitatea
În principiu, această formă a imunității se referă la faptul că un parlamentar nu poate fi arestat sau anchetat fără autorizația Parlamentului sau Camerei din care face parte.
În unele din statele membre, domeniul inviolabilității a fost restrâns în anii ’90, în sensul că nu se mai cere încuviințarea Camerei pentru a se declanșa procedurile de urmărire, ci numai pentru anumite acte, ca arestarea sau reținerea.
Unele constituții exclud din sfera inviolabilității anumite infracțiuni, considerate mai grave. Astfel, în Constituția Irlandei nu sunt protejate de inviolabilitate persoanele care comit infracțiunea de trădare; în Portugalia se exclud infracțiunile intenționate pedepsibile cu închisoare mai mare de 3 ani, iar în Suedia cele pedepsibile cu mai mult de 2 ani.
Pentru delictele puțin grave se consideră că reputația instituției parlamentare este mai importantă decât efectul unei posibile pedepse.
Statele membre consideră în unanimitate că, în caz de flagrant delict, inviolabilitatea trebuie ridicată cel puțin parțial. Constituția Italiei cere, pe lângă flagrant, ca infracțiunea respectivă să fie pedepsită cu închisoarea. În Constituția portugheză inviolabilitatea se menține chiar în caz de flagrant, dacă infracțiunea este pedepsibilă cu până la 3 ani.
Cu privire la durata inviolabilității, în unele state (Danemarca, Spania, Grecia, Italia, Germania) ea se menține
pe toată durata mandatului, iar în altele numai în timpul sesiunilor (Belgia, Luxemburg). Constituțiile Italiei și Greciei prevăd că imunitatea se menține și în perioada dintre terminarea mandatului unei Camere și învestirea alteia, în cazul celor realeși.
Regulile de ridicare a imunității parlamentare, în fapt a inviolabilității, sunt prevăzute foarte pe larg în Legea fundamentală a Germaniei, în constituțiile Franței, Italiei, Spaniei sau Luxemburgului. În țări ca Belgia sau Danemarca prevederile sunt foarte succinte, iar în Irlanda, Marea Britanie sau Olanda nu există.
Cererile de ridicare a imunității se fac, de regulă, de către serviciile de procuratură, iar în unele țări de alte autorități (de exemplu, care au atribuții speciale de jurisdicție). Cererile sunt trimise președintelui Camerei direct sau trecând pe la alte autorități, ca ministrul justiției sau prim-ministrul.
Cererea, odată primită, se înaintează comisiei competente. Aceasta poate fi o comisie ad-hoc sau una permanentă (mai frecvent). Decizia Camerei se bazează în principiu pe recomandările comisiei. Există în constituțiile statelor membre dispoziții care limitează numărul celor care iau cuvântul în asemenea dezbateri. În Bundestag, membrul în discuție nu poate participa la dezbaterile asupra fondului. În alte state, dezbaterile cu privire la ridicarea imunității se fac cu ușile închise (Luxemburg, Spania) sau deciziile se iau prin vot secret (Spania, Grecia, Italia, Portugalia).
În general, parlamentele trebuie să se pronunțe asupra cererilor de ridicare a imunității într-un anumit termen. De exemplu, în Grecia, dacă Parlamentul nu se pronunță asupra cererii într-un interval de 3 luni, aceasta se consideră respinsă. În alte state, tăcerea valorează acceptare.
Făcând o analiză a practicii parlamentare în acest domeniu, se remarcă o mare varietate de criterii de interpretare folosite în luarea deciziilor. Acestea sunt uneori contradictorii și nu întotdeauna bine sistematizate. În unele cazuri, absența criteriilor se înfățișează ca o demonstrație a suveranității Parlamentului, care este îndreptățit să cerceteze fiecare caz în parte, fără să fie ținut să respecte anumite reguli prestabilite.
În unele țări, legea prevede o jurisdicție specială pentru infracțiuni și alte delicte comise de parlamentari. Aceasta poate fi asigurată de Curtea Supremă, ca în Spania sau Olanda, de Curtea de Apel, în Grecia, sau chiar de Camera respectivă, ca în Malta sau Marea Britanie. În acest ultim caz, pedepsele variază, în funcție de gravitatea faptei, de la chemarea la ordine, retragerea cuvântului, până la pierderea calității de parlamentar și, teoretic, chiar închisoarea.
Imunitatea în fiecare stat membru
Analiza se va face pe cinci puncte:
1. Baza legală.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Cristiana Irina Anghel · 3 decembrie 2014 · monitorul.ai