Elena Ramona Uioreanu

Traseismul politic este o meteahnă frecventă a politicienilor români. Temelia lui se află în însăși Constituția României, care a adoptat doctrina asupra suveranității a lui Montesquieu, ce atribuie suveranitatea poporului tratat ca națiune.

În acest caz, suveranitatea aparține corpului politic al națiunii ca întreg, iar una dintre caracteristicile sale este indivizibilitatea. Parlamentarul va fi mandatar al întregii națiuni și nu răspunde cu titlu individual în fața celor ce l-au ales.

Cealaltă variantă îi aparține lui Jean Jacques Rousseau și derivă din conceptul suveranității populare, expusă în „Contractul Social”. Conform acestuia, parlamentarul este reprezentantul unui grup specific de cetățeni, grupați într-o circumscripție electorală.

Fiecare dintre cele două teorii are plusuri și minusuri, însă eu îmi voi permite câteva observații asupra teoriei aplicate la noi.

Întâi de toate, trebuie reținut că națiunea nu este un grup amorf de indivizi identici, egali _de facto_ și întru toate, așa cum unii politicieni o consideră atunci când li se adresează românilor, și nu cetățenilor români.

Națiunea este formată din indivizi, fiecare cu inteligența, caracterul, instruirea și interesele sale personale. Apar deosebiri consistente în funcție de zona în care trăiește fiecare cetățean, de trecutul ei, de personalizarea economică, geografică și culturală. Ar fi absurd să pui semnul unei depline egalități între, să zicem, Iași și Vaslui. Fără supărare!

Cetățenii formează grupuri cu potențial electoral, formate, conștient sau nu, pe baza intereselor comune, date, în ordinea importanței pentru individ, de apartenența la același grup social, la aceeași unitate administrativ-teritorială și la aceeași națiune.

În ciuda teoriei lui Montesquieu, cetățeanul va vota mai degrabă un actor politic care-i promite, credibil, câștiguri personale ca membru al unui grup social sau/și local/regional, decât pe unul care tratează problemele doar la nivel macro, național.

Parlamentarii români sunt aleși conform unei legi electorale destul de încâlcite, dar care, într-o oarecare măsură, le creează obligația legăturii strânse cu circumscripția de unde și-au obținut voturile. Cine uită asta și se consideră „alesul poporului”, în loc de alesul

circumscripției nr. X, are toate șansele să nu mai apuce o a doua legislatură.

Campaniile electorale sunt costisitoare și necesită suportul unei organizații, cum este partidul politic, în numele căruia omul candidează și al cărui program stă la baza ofertei sale ideologice.

Odată ales, parlamentarul va lucra într-un grup politic, cel al partidului. Din acest moment, apare fenomenul traseismului. Conotația peiorativă ce i se acordă este justificată, în bună măsură, de numărul mare de parlamentari care au trecut prin mai multe partide, doar în scopul obținerii de avantaje personale.