Vasile Nistor

„Un popor care își prețuiește privilegiile mai mult decât principiile le va pierde curând pe amândouă.” Cuvintele aparțin generalului Dwight D. Eisenhower, militar de carieră și președinte al Americii. Cu ocazia recentelor evenimente privind aplicarea pensiilor unitare, recalcularea unor pensii disproporționate, asimilarea fostelor cadre militare pensionarilor obișnuiți – prin deja celebra Lege nr. 263/2010 –, am aflat poziția actualilor guvernanți atât în chestiunea privilegiilor, privilegiaților și tăcerii la cei care conduc astăzi Armata Română, cât și în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Asta da „demnitate”, „onoare militară”!

## Stimați colegi,

Să fi uitat noi, oare, să fim români? Să fi uitat noi, oare, respectul datorat Armatei Române? Să ne fi uitat noi eroii? Și când mă întreb asta, nu mă gândesc neapărat numai la personajele istorice despre care citim în manuale, și nici la cei care găsesc să fie „eroi” doar pentru că în imediata apropiere există un cameraman și un reporter. Nu la ei mă refer acum, ci exact la cei pe care nu-i vezi niciodată, dar poți atinge în mod real munca, opera lor, cei despre care nimeni nu scrie niciodată, dar despre care poți „citi” în poveștile spuse de alții, despre cei care au murit și pe ale căror cruci nu vezi decât un nume simplu și o dată. Da, despre acești eroi, despre oamenii simpli care și-au făcut datoria de militar, datoria de a se pune în slujba apărării țării, și pe care nu-i caută nimeni.

Am învățat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecințe, chiar dacă aceste consecințe presupun sacrificarea libertății lor, a vieții lor... Și nu numai că nimănui nu-i pasă de ei, dar acum sunt asimilați pensionarilor de rând.

A nu se înțelege că am vreo problemă cu pensionarii obișnuiți... Departe de mine acest gând. Am tot respectul pentru munca fiecărei ființe umane, dar asta nu înseamnă să nu ne onorăm între noi. Sunt sigur că fiecare are discernământul necesar și este în asentimentul meu când fac aceste afirmații.

Eu cred că România adevărată nu a murit, cum încearcă să ne spună mai-marii lumii sau mai-marii țării. Eu cred că România adevărată va renaște pe oasele martirilor români de mii de ani, de la Decebal până la mareșalul Ion Antonescu în Războiul de întregire a României și martirii din închisorile comuniste. Eu cred că România adevărată va renaște, ca o pasăre Phoenix, din lacrimile văduvelor din războaie și din lacrimile mamelor care au plâns copiii ce au luptat și au murit pentru această țară.

România adevărată nu este cea de la cozile marilor supermarketuri, nu este cea care stă cu privirea în jos, nu este cea care își vinde intimitatea la televizor, nu este cea care votează pentru pixuri și umbrele.

România adevărată este cea a poporului român, cu istorie și credință în Dumnezeu și în neamul românesc. Dacă cineva vrea ca într-o țară să facă dreptate, atunci trebuie să pună în joc respectul față de lege, puterea sa de convingere, prestigiul său moral, dar mai ales – mai ales, spun – respectul nemăsurat față de oameni. Niciuna dintre aceste condiții nu se regăsește în această lege așa de lejer asumată.