Ioan Stan

Unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit despre politică a fost acela că ea, politica, este practicantă a celei mai vechi meserii din lume, pe care n-o mai numesc, aflându-vă Domniile Voastre în deplină cunoștință de cauză.

De ce s-o fi pus această etichetă pe o știință, chiar nu știu. Acesta ar fi trebuit să fie, în esență, motivul pentru care mi-am făcut curajul de a vă împărtăși câteva considerații personale pe această temă.

Eu cred că atâta vreme cât oamenii o fac, într-un fel sau altul, mai bine sau mai puțin bine, mai la stânga sau mai la dreapta – locuri unde-i găsim de fapt și pe cei care-și zic „de centru”–, nu politica practică meseria cu pricina, ci, clar, oamenii care o fac!

Ajunși aici cu teoreticul, am convingerea că s-ar cuveni niște argumente. Iată-le:

– să fii angajatul statului român și să faci, ca reprezentant al unui partid politic, promisiuni ce angajează domeniul public al aceluiași stat, și anume din chiar aria ta de responsabilitate, și să pui pe hârtie aceste promisiuni și să le parafezi cu înaltă semnătură ministerială și să promiți, în așa mod, răsplata unor servicii electorale din punga publică ce ți s-a încredințat spre chibzuită gestionare, cum vi se pare, dragi colegi?

Adică se scot din vistieria noastră, a celor ce o umplem plătind sumedenie de taxe și impozite, 623 de milioane de dolari și, conform Hotărârii Guvernului nr. 615/2004 care reglementează ceva ce se cheamă nici mai mult nici mai puțin decât „strategia industriei miniere pentru perioada 2004–2010”, se achită costurile pentru închiderea minelor.

Mai apoi, presați de semnale certe că simpatiile electorilor nu se îndreaptă chiar spre candidatul susținut de partidul care l-a făcut ministru pe Adriean Videanu, și aflați, cum se spune, pe marginea prăpastiei ce în caz de nereușită avea să-i înghită cu tot cu candidat, le trece prin cap semnarea unui protocol cu sindicaliștii din minerit, care protocol promite în schimbul susținerii candidatului PD-L la Președinție nici mai mult nici mai puțin decât promovarea de către același PD-L a unei legi prin care minele aflate în conservare să fie date spre exploatare foștilor salariați.

Cine putea să vândă, în acest context, voturile minerilor rămași fără loc de muncă? Păi, cine altul decât liderul sindical, reprezentant al ortacilor care l-au învestit cu încrederea lor dându-i astfel posibilitatea să le vândă sufletele. Și, ca să fim cinstiți, să le vândă pe nimic!

De ce spun asta? Pentru că acest adevărat pact cu diavolul nu prevedea și un termen până la care PD-L să-și îndeplinească promisiunile. Și ca dovadă că meșterul Belzebut este cel ce a guvernat această înțelegere de la început până la sfârșit, iată-l pe președintele portocaliu reinstalat la Cotroceni și iată că, potrivit bugetului de stat pe 2010, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri va aloca anul acesta 148,37 milioane de lei pentru închiderea și conservarea minelor.